Uniunea Europeană ar putea, în sfârşit, sparge monopolul energetic rusesc cu ajutorul gazductului Nabucco. Proiectul nu este unul recent, însă din cauza eforturilor ruseşti implementarea acestuia a fost amânată în repetate rânduri. De-a lungul timpului europenii au trebuit să se confrunte cu: apariţia unor proiecte energetice concurente (South Stream), lipsa unor surse de aprovizionare (negocieri eşutate cu Azerbaijan), războiul din Georgia, lipsa de investitori datorită crizei financiare şi nu în ultimul rând cu lipsa unei politici energetice comune la nivelul Uniunii Europene.

În urma întâlnirii dintre Preşedintele Turkmenistanului, Gurbanguly Berdymukhammedov, şi Preşedintele Austriei, Heinz Fischer, de la începutul lunii octombrie a anului curent, Turkeminstanul ar putea deveni noua sursă de aprovizionare a gazoductului Nabucco. „Dorim să avem un dialog energetic constructiv cu Europa, în acest sens invităm Austria să participe la acest dialog într-un mod cât mai activ şi eficient”, a declarat Berdymukhammedov.

Din punct de vedere energetic, în mod special al producţiei de gaz natural, Turkmenistanul ocupă poziţia a patra la nivel mondial, având un potenţial de exploatare de7.504 triliarde metri cubi. Luând în considerare recentele descoperiri de noi zone bogate în gaze naturale (de exemplu regiunea South Yolotan–Osman) , Turkmenistatul a devenit un potenţial partener pentru cererea de energie din ce în ce mai accentuată din Europa, ceea ce transformă acest stat într-un posibil viitor concurent al Rusiei asupra pieţei din Europa. Având în vedere interesele comune ale celor două părţi de a sparge monopolul rusesc existent, atât asupra infrastructurii critice (gazoductele), cât şi asupra resurselor energetice propiu-zise, dar şi relaţia bilaterală nu tocmai eficientă dintre Turkmenistan şi Federaţia Rusă, Turkmenistan pare în momentul de faţă partenerul energetic dezirabil al Uniunii Europene pentru implementarea proiectului Nabucco. Acesta este planificat să transporte gaz natural pe o lungime de 3,300 km din regiunea Caspică în Austria prin Turcia, Bulgaria, România şi Ungaria, pentru ca mai apoi să ajungă pe pieţele altor state europene. Construcţia gazoductului trebuia să înceapă încă din 2011, însă a fost amânată pentru 2013. În ceea ce priveşte termenul de finalizare, acesta a fost anunţat a fi anul 2018, un an mai târziu decât a fost iniţial anunţat.

Din punct de vedere al surselor de aprovizionare, Azerbaijan-ul a fost primul potenţial partener al proiectului, însă politica de balansare între Est şi Vest, pe care Preşedintele Ilham Aliyev a continuat să o dezvolte după destrămarea URSS-ului, a înclinat în anul 2010 în favoarea Estului. O politică favorabilă Vestului ar fi avut costurile sale: Azerbaijan ar fi devenit din ce în ce mai dependentă de Georgia sau Turcia pentru exporturile sale. Astfel că o apropiere dintre Azerbaijan şi Rusia nu a fost numai previzibilă dar şi de preferat pentru ambele părţi (pentru Azer deoarece îşi menţine numeroase opţiuni disponibile, pentru Rusia pentru câştigarea jocului cu suma nulă în faţa Europei). În documentul semnat de către Aleksei Miller (Gazprom) şi Ravnag Abdullayev (SOCAR) se prevede exportul a 500 milioane de metri cubi către Rusia în 2010, începând cu data de 1 ianuarie. Dacă acordul prevede cantitatea minimă, acesta nu prevede şi cantitatea maximă lăsând spaţiu de negociere pentru ca exporturile de gaz către Rusia să poată creşte în următorii ani.

Având în vedere negocierile nu tocmai productive cu Azerbaijanul, europenii şi-au îndreptat atenţia către Turkmenistan, cu care au dezvoltat o serie de discuţii la nivel înalt, fără un rezultat notabil până de curând datorită: lipsei unui gazoduct precum proiectul Trans-Caspic, care să lege acest stat de proiectul Nabucco şi temerii că Turkmenistanul nu are suficient gaz pentru a satisface cererea europeană. Primul aspect este unul deosebit de important, mai ales că Rusia şi Iranul se opun vehement implementării unui astfel de proiect energetic, motivând că acesta ar putea fi construit doar după ce statutul legal al Mării Caspice ar fi definit. Dincolo de acest aspect, nu trebuie să excludem interesul strategic al Federaţiei Ruse de a nu pierde monopolul, pe care îl deţine asupra pieţei europene, stare ce ar fi serios periclitată de implementarea proiectului Nabucco cu ajutorul unei alte surse de aprovizionare decât cea rusească. Însă această cursă a gazului este departe de a fi terminată, dacă luăm în considerare faptul că proiectul Trans-Caspic a fost deja lansat, iar că UE, prin Comisia Europeană, a anunţat în luna septembrie a acestui an că va conduce negocierile privind tratatul dintre Azerbaijan şi Turkmenistan, reuşind să spargă parţial strategia impusă de Moscova, „divide şi vei cuceri”. Desemenea, la întâlnirea din luna octombrie Turkmenistanul a anunţat începerea implementării gazoductului de 1000 km Est-Vest, care va lega regiuneaSouth Yolotan–Osman  de Marea Caspică, pentru a putea alimenta Nabucco. Însă Nabucco se confruntă în continuare cu anumite impedimente: proiectele concurente AGRI (într-o mică măsură) şi South Stream; relaţia bilaterală productivă a Turkmenistanului cu China (care sub auspiciile unui joc cu sumă nulă se traduce în volumul de gaz natural exportat în China reprezintă volum de gaz pierdut de Europa sau Rusia); sistemul non-democratic din Turkmenistan, care determină existenţa unei lipse de încredere din partea europenilor; Rusia, ce va acţiona în consecinţă pentru a-şi menţine influenţa în zona Caspică şi a Asiei Centrale şi tradiţionala politică de balansare, pe care şeful statului Turkmen a dezvoltat-o şi care din nou generează un nivel scăzut de încredere al europenilor privind prezenţa unei constante la nivelul politicii Turkmenistanului.

Aşadar cursa pentru gazul natural din zona Caspică şi a Asiei Centrale este departe de a fi încheiată având în vedere că noi state apar de harta geopolitică a marilor puteri, iar acest fapt determină dezvoltarea unor comportamente de ordin contradictoriu, deoarece fiecare actor internaţional îşi dezvoltă un set de interese unice. Date fiind circumstanţele, state precum Turkmenistanul, care au la rândul lor anumite interese naţionale, au o singură alternativă, şi anume politica de balansare, care în final se va înclina în favoarea unei puteri şi în detrimentul celeilalte.

  nabucco, spatiul ex-sovietic, turkmenistan