Fie că ne place sau nu, istoricii care se vor apleca asupra cronicilor Federaţiei Ruse vor trebui să recunoască faptul că pe 31 decembrie 1999, prin demisia lui Boris Eltîn şi accederea lui Vladimir Putin la Kremlin – mai exact la cea mai înaltă funcţie în stat – s-a realizat un moment cheie în construcţia Rusiei post-sovietice. Alegerile prezidenţiale din martie 2000 nu au făcut decât să legitimize oficial ceea ce ulterior avea să se numească Era Putin. Actualul mandat al preşedintelui rus va începe pe 7 mai 2012 şi va dura până în 2018 şi, cel mai probabil, va fi ultimul. “Lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi cum o ştim. Se încheie jumătate de mileniu de dominaţie a unor state. Occidentul se află acum pe locul doi. Există toate şansele ca unul din centrele de putere ale noii construcţii mondiale să fie Rusia. Noi am depăşit faza de tranziţie a perioadei post-sovietice. Avem nevoie de o nouă schimbare. Aşa a fost în 2000, aşa este şi acum, doar principiile şi priorităţile sunt altele.” Vladimir Putin – Februarie 2012

Politica externă a FR – vectori, principii, instrumente

Federaţia Rusă şi-a structurat întotdeauna politica externă pe cinci mari linii directoare de acţiune: două din ele vizează relaţia cu Occidentul: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană – fiind de altfel şi cele mai vizibile în ultimii douăzeci de ani. Celelalte trei au ca ţintă Asia de Est/Orientul Îndepărtat şi în principal China, Orientul Apropiat şi fostele state ex-sovietice, adică Vecinătatea Apropiată. Un instrument care s-a dovedit redutabil: resursele şi politica energetică şi două principii de acţiune: unilateral şi multilateral. La nivel declarativ oficialii Federaţiei Ruse susţin linia multilaterală în luarea deciziilor. De altfel în conformitate cu Recomandarea Parlamentului European din 2 aprilie 2009 adresată Consiliului privind noul acord UE – Rusia, principalul document care reglementează politica internaţională a statului rus conţine prevederi clare în acest sens. Oficial “Rusia va continua să insiste asupra începuturilor multilaterale în afacerile globale şi formării unei asemenea arhitecturi a relaţiilor internationale, care să-şi aibă baza în recunoaşterea de către comunitatea internaţională a principiilor indivizibilităţii securităţii în lumea modernă, reflectându-i diversitatea acesteia”. Dar în acelaşi timp putem observa că utilizarea multilateralismul în relaţiile diplomatice de către Federaţia Rusă este mai degrabă un principiu opţional. De fiecare dată când interesul naţional al Rusiei va necesita aplicarea unor metode de acţiune unilaterală, aceasta nu va ezita să utilizeze unilateralismul, lucru demonstrat în cadrul conflictului ruso-georgian din luna august 2008. Exemple pot fi mai multe (mai ales privind politica energetică şi relaţiile cu UE), acesta fiind doar cel mai cunoscut. Deci, putem să observăm cum politica externă rusă oficial are ca principiu multilateralismul, dar neoficial acţionează unilateral şi asta deoarece interesul naţional (în viziunea conducătorilor săi) nu are (ne)voie să cunoască o limită dintre cele două principii antagonice.

Pentru a înţelege principalele direcţii în care Federaţia Rusă a evoluat în plan extern trebuie să ne racordăm la planul intern. De la reconstrucţia unei ţări aflate în colaps economic până la reaşezarea sa la masa marilor decidenţi politici în calitate de putere (necontestată din punct de vedere regional, dar cu aspiraţii certe de putere mondială), Kremlinul a mizat continuu pe susţinerea populară generată de un anume tip de cultură tributară nostalgic măreţiei imperiului de la Răsărit. Ideologia interesului naţional, care trebuie să fie realizat, indiferent de relaţia cu partenerul sau rivalul, vom vedea că va reveni în forţă în actualul mandat al lui Vladimir Putin. E bine de reţinut că atari concepte de tip democraţia suverană şi verticala puterii au fost create în laboratoarele Kremlinului şi acceptate de comunitatea internaţională tacit, aşa cum acum se acceptă falimentul controlat. Noul concept pe care Rusia doreşte să-l implementeze este e-guvernarea. Vom vedea pe parcurs cum se va structura «guvernarea deschisă» propusă de Medvedev şi echipa sa.

Relaţia Rusia – Statele Unite ale Americii

Chiar la începutul acestui an, când un spărgător de gheaţă al Pazei de Coastă a SUA a escortat un tanc rusesc care transporta combustibil esenţial la Nome ( Alaska) observatorii atenţi ai relaţiilor dintre SUA şi Rusia au recontabilizat multele motive pentru care este necesară o continuă dezvoltarea relaţiilor dintre cele două state. Din păcate, dincolo de acordul START şi alte câteva oferte, resetarea SUA-Rusia, care a fost anunţată cu surle şi trâmbiţe, în 2009, pare să fi coborât în obscuritatea chingilor birocratice. Totuşi analiştii consideră că este esenţial ca Statele Unite să menţină o relaţie constructivă cu guvernul federal rus, având mult mai mult de câştigat din dezvoltarea relaţiilor în plan central, cu extindere la guvernelor regionale, organizaţiilor neguvernamentale şi la populaţiile indigene, precum şi, în scopul de a aborda cooperarea nu numai în afacerile de securitate, dar, de asemenea, în economie, comerţ, ştiinţă şi de conservare a mediului. Este unanim acceptat că semnarea tratatului START2 a reprezentat o realizare majoră, dar aceasta nu a reuşit însă să pună bazele unei relaţii durabile şi cu profunde schimbări în privinţa încrederii între cele două state. Nu înseamnă că avem motive să preconizăm o nouă glaciaţiune în relaţia US – Rusia. Dar, dacă ne amintim de schimburile de replici tăioase între Secretarul de Stat Hillary Clinton şi Vladimir Putin pe subiectul fraudării alegerilor parlamentare şi al protestelor care au urmat în decembrie 2011 sau al limbajului deloc diplomatic dintre reprezentanţii celor două state în cadrul Consiliului de Securitate pe tema respingerii prin veto a unei rezoluţii pe Siria, atunci avem motive să fim circumspecţi privind şansele unei resetări cu adevărat viabile. Mai mult, reinstalatul la Kremlin, Vladimir Putin a cărei relaţie cu SUA nu a fost tocmai una comodă, nu cred să fi uitat că Barack Obama şi echipa sa după instalarea la Casa Albă l-au considerat pe Medvedev un interlocutor mai de dorit. Poate tocmai de aici şi semnalul dat de preşedintele american în discuţia cu Medvedev la Summit-ul de la Seul. Sigur, Rusia are nevoie de investiţii, de tehnologie, deci vor exista o serie de compromisuri care să-i faciliteze aceste lucruri. Dar aceste compromisuri vor fi pragmatice şi limitate. E bine de amintit că Rusia a făcut deja compromisuri în ultimii ani (în privinţa scutului anti-rachetă, a votat pentru intervenţia din Libia, a suspendat un uriaş contract de vânzare de armament către Teheran), compromisuri care nu i-au adus câştigul vizat – tratarea ca partener egal de către SUA. Apoi e bine să ne amintim că deşi Rusia a aderat la OMC, SUA încă se mai gândeşte dacă va decide eliminarea amendamentului Jackson Vanik.

Relaţia cu NATO

În cadrul relaţiei menţionate  adăugăm în subsidiar un paragraf: cel al relaţiei cu NATO. Una cu multe turbulenţe şi aparent din ce în ce mai tensionată datorită în principal scutului antirachetă, precum şi unei posibile extinderi a Alianţei prin cooptarea şi celorlalte ţări din Balcani rămase în afara NATO (chiar dacă impactul acestora în cadrul Alianţei va fi nesemnificativ).

Desigur, există un plan de colaborare privind alocarea unor baze ruseşti drept puncte de tranzit pentru logistica şi trupele Alianţei spre Afganistan. Desigur există discuţii în cadrul Consiliului Rusia – NATO şi proiecte comune (cum ar fi radarul de monitorizare a spaţiului aerian din Polonia). Dar e suficient pentru a depăşi orgoliile şi neîncrederea ambelor părţi ? Eu cred că nu. Ameninţările sunt de bună seamă aceleaşi, dar priorităţile sunt diferite, iar rezultatele vizate neconvergente. În plus, autorităţile de la Moscova trebuie să ţină cont de o anume adversitate a societăţii în privinţa NATO. (Recent formularea ambiguă a declaraţiei ministrului Lavrov privind constituirea unui punct de tranzit la Ulianovsk a generat un uriaş scandal mediatic şi pe reţelele de socializare, ruşii fiind şocaţi de posibilitatea unei baze NATO pe teritoriul Rusiei. Sigur, ulterior lucrurile au fost explicate şi lămurite chiar de către vice-premierul Rogozin, dar reacţia iniţială ar trebui să dea de gândit Kremlinului. Ulterior, Lavrov a revenit şi-a a cerut trupelor Alianţei să nu părăsească Afghanistanul, semn că Rusia e îngrijorată de problemele ce ar putea deriva de aici – radicalism islamic, trafic de droguri, refugiaţi).

Relaţia Rusia – Uniunea Europeană

Politica europeană de vecinătate (PEV), lansată în 2003, prevede transformarea treptată a relaţiilor comerciale şi de cooperare tradiţionale, în vederea obţinerii unui grad de integrare mai ridicat între UE şi ţările vecine. Pe plan economic, PEV le oferă acestor ţări relaţii comerciale preferenţiale, o participare pe piaţa internă a UE, o legătură mai bună cu Uniunea (de exemplu în sectoarele energiei, transportului şi telecomunicaţiilor), posibilitatea de a participa la anumite programe ale UE şi o asistenţă financiară şi tehnică substanţială. Deşi Rusia nu se încadrează aici, putem uşor constata că multe din obiectivele menţionate în planurile de acţiune ale ţărilor partenere se regăsesc şi în proiectul Parteneriatului Strategic pentru Modernizare între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană. Mai mult, Rusia a demonstrat că are pârghii suficiente pentru a-şi menţine influenţa în vecinătatea sa apropiată şi noua vecinătate a Europei, iar existenţa în arealul său de influenţă a unor ţări care să împărtăşească valorile fundamentale şi obiectivele UE,  ţări aflate  în relaţii de cooperare  întărită cu  ţările membre, presupunând inclusiv un nivel ridicat de integrare economică şi politică, nu poate fi decât benefică pentru economia rusă. Din păcate, aceleaşi pârghii de influenţă au demolat politica de vecinătate în Ucraina şi Belarus.

Preşedintele Medvedev amintea la Forumul de la Sankt Petersburg că Rusia are nevoie acută de tehnologia europeană, de diversificare economică şi de noi standarde care să fie competitive pe o piaţă comună. În mod teoretic, piaţa liberă se autoreglează în funcţie de cerere şi ofertă. În realitate, lucrurile sunt mult mai nuanţate. Când vorbim de un spaţiu economic comun ruso-european, considerăm că Rusia va fi obligată să se modernizeze dacă va dori să fie cu adevărat competitivă. În mod normal, acelaşi lucru ar trebui să funcţioneze şi pe pieţele ţărilor din noua vecinătate. Ucraina şi Belarus sunt două exemple de îngropare a politicii de vecinătate în favoarea propriilor interese. (Referitor la sancţiunile aplicate Belarusului de către UE în cazul celor doi “terorişti” executaţi la Minsk, vice-premierul Rogozin a declarat că Moscova nu va comenta decizia colegilor noştri (“nashi coleghi”). Iar editorialistul Konstantin von Egert remarca faptul că orice măsură care va îndepărta Belarus de Europa, o va face şi mai dependentă de Rusia,aspect valabil de altfel şi pentru celelalte ţări din arealul menţionat. 

Relaţia Rusia – Vecinătatea Apropiată

Federaţia Rusă a încercat, prin semnarea unor acorduri economice (Acordul privind Uniunea Economică / 24 septembrie 1993, Acordul privind crearea zonei de comerţ liber / 15.04.1994, Comunitatea Economică Eurasiatică – EurAsEc / octombrie 2000, Spaţiul Economic Comun / 2003) şi tratate de securitate colectivă (Tratatul de Securitate Colectivă a Comunităţii Statelor Independente / 15 mai 1992 ce va deveni apoi, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) / 7 octombrie 2002) demararea în acest spaţiu a unor procese integraţioniste, cu caracter preponderent economic şi militar. Însă aceste iniţiative au căpătat un caracter parţial, nereuşind să fie finalizate,  niciodată nu au fost abandonate. Desigur, vorbim în special de miza resurselor acelor state asupra cărora Rusia doreşte să deţină controlul. Dar ar fi prea simplist să judecăm lucrurile numai din această perspectivă. Rusia îşi continuă diversitatea încercărilor de coagulare a acestui spaţiu, dovadă fiind interpretările, uneori negative, date acestor încercări – văzute în unele capitale ca fiind instrumente instituţionale dezvoltate de Moscova pentru a putea să-şi impună şi să-şi menţină controlul asupra „vecinătăţii apropiate”,  dar şi de apariţia unor forme de organizare considerate de Moscova ca fiind concurente intereselor sale cum a fost cazul GU(U)AM, percepută ca promotoare a intereselor occidentale în spaţiul post-sovietic şi alternativă la CSI. Federaţia Rusă, în calitate de moştenitoare politică a fostei Uniuni Sovietice, şi-a manifestat intenţiile de a fi înlocuitoarea ei în peisajul geopolitic al lumii (şi aşa a şi fost percepută în Occident), perpetuând, uneori din inerţie, direcţiile cardinale ale geopoliticii sovietice – acel imperialism de după Imperiu –  bazat pe crearea unei zone-tampon în jurul Federaţiei Ruse, influenţarea vecinătăţii apropiate prin exercitarea puterii militare, menţinerea bazelor militare, aprovizionarea cu materii prime, controlul asupra grupurilor etnice şi primatul culturii ruse – de care ne vorbeşte Stanislav Secrieru. Ce aş dori să punctez: în realitate, fiecare din aceste intenţii a întâmpinat serioase probleme, uneori chiar fără intervenţia politicului. Ultimele două (de exemplu) au fost minate de doi factori: 1. creşterea influenţei Islamului; 2. internetul şi atotputernica limbă engleză. Tinerii din Asia Centrală vor să studieze în Europa sau măcar în Turcia. Cei din Ucraina vizează mai degrabă să studieze în Polonia, nu la Moscova. Chiar recent, unul din directorii proiectului Skolkovo (absolvent de Harvard) remarca faptul că e absolut ruşinos că nu există nici o universitate rusească în topul primelor 100 din lume. Sigur, Rusia are pârghii de ţinere sub control a situaţiei, dar asta reclamă enorm de multă energie. Ori Rusia are nevoie de energie pentru a se vitaliza în principal în interior, în acest moment. O secundă de neatenţie în contextul actual poate înseamna un tratat semnat de ţările din Vecinătatea Apropiată cu orice altă ţară (China sau din UE) care ar putea contribui la ieşirea satelitului de pe orbita rusească. Fără a deveni ea însăşi atractivă, Rusia se poate confrunta pe viitor cu situaţia în care vecinătatea apropiată va deveni în mod cert străinătatea apropiată sau vecinătatea îndepărtată de propria sa neputinţă.

Relaţia Rusia – Orientul Mijlociu

Rusia a avut mult timp mai degrabă o politică reactivă în cadrul Cvartetului pentru Orientul Mijlociu, grupare compusă din Naţiunile Unite,Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii şi Rusia. De ani de zile, rolul Rusiei în Orientul Mijlociu a fost vizualizat în primul rând, prin analiza relaţiilor sale cu Iran, Irak şi, mai recent, Siria. (Desigur, Rusia are o bază militară în Siria, iar relația Kremlinului cu regimul Bashar Al-Assad e una specială, deci veto dat de Rusia în cadrul Consiliului de Securitate era previzibil. Iar interesele sale în Iran sunt foarte cunoscute. Dar nu este prima dată când Rusia susține o non-implicare externă în zona respectivă. Să ne amintim că în cadrul G8 din 2006 – Sankt Petersburg pe agendă s-a aflat și criza dintre Liban și Israel. Atunci, Rusia a susținut cu voce tare că orice implicare militară de partea unuia sau a altuia va duce la agravarea situației și la escaladarea conflictului. Mai mult,  Rusia a acuzat Israelul că a exagerat grav prin uciderea de civili şi distrugereainfrastructurii civile din Liban. Nuanţele dintre criticii de intervenţie israeliene au fost minore,președintele rus (de atunci) Vladimir Putin a descris reacţia Israelului ca fiind”dezechilibrată”, în timp ce preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a numit-o “disproporţionată”).

Simplificând: politica Kremlinului în regiune este marcată de pragmatism, cinism şi calcule economice, ocazional, amestecată cu o nuanţă de anti-americanism. Factorii de decizie ruşi recunosc că Orientul Mijlociu nu este un domeniu principal de îngrijorare, chiar dacă acesta este tot mai turbulent, principala problemă fiind un nivel rezonabil a influenţei pe care Rusia o poate exercita în zonă. De fapt, politica lui Putin a evitat constant de a avea ceva ideologic, nici măcar ca posibil substrat. Ruşii au învăţat din experienţa SUA, care de-a lungul timpului a dezvoltat relaţii cu majoritatea statelor arabe şi cu Israel, şi au fost, astfel, în avantaj atunci când au contribuit la soluţionarealitigiilor şi la valorificarea oportunităţilor economice. Oficialii ruşi evită orice fel de principiu ideologic care prin extensie le-ar putea dăuna implicit la ei acasă.Voi încheia acest scurt excurs citându-l pe ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov: “Politica Rusiei este nici pro-arabă, nici pro-Israel, nici pro-Iran, eaurmăreşte doar asigurarea intereselor naţionale ruse, precum şi menţinerea legăturilor strânse de prietenie care pot asigura un cadru stabil cooperării şi relatiilor bilaterale.” 

Relaţia Rusia – China / Asia de Est (Japonia,  Coreea de Nord şi Sud)

Relaţia Federaţiei Ruse cu China s-a constituit întotdeauna pe două paliere distincte: colaborare economică şi competiţie geopolitică. Desigur, creşterea bugetului pentru cheltuielile de înarmare a Chinei trebuie să fi produs oarecare frământări la Moscova. Dar asta nu va schimba nimic radical în relaţiile celor două state în următoarea perioadă.

În privinţa Japoniei, remarcăm o bună relaţie economică. Vom vedea întotdeauna în cadrul Davos-ului rusesc prezenţa multor nume grele din elita economică a Japoniei. Mai mult, potrivit unor surse diplomatice, Rosatom – gigantul în producerea energiei nucleare (aflat sub controlul statului rus) va deschide o reprezentanţă la Tokyo în această lună – luna aprilie 2012. Însă în ce priveşte diferendul Insulelor Kurile (mai ales cu un Rogozin în linia a-2-a din guvern – amintesc că prin noiembrie 2011 acesta a scris pe pagina sa de Facebook că nu înţelege ce atâta discutie în jurul subiectului. Kurilele sunt teritoriu rusesc. Punct.) Şansele de a se ajunge la un acord în următoarea perioadă sunt excluse.

Abordarea celor două Corei este diferită. Schimburile cu Sudul nu depăşesc o cifră modică de 5 miliarde de dolari, în timp ce investiţiile în Nord sunt uriaşe, de unde şi încercarea şi demersurile de a evita orice conflict aici.

Relaţia Rusia – America Latină

Deşi nu a ţinut niciodată prima pagină a ziarelor, Rusia şi-a reconstruit asiduu relaţia cu ţările din America Latină. Iar graţie vice-prim-ministrului Igor Secin, Rusia nu doar că se bucură de sprijinul vocal al dictatorilor latino-americani (respectiv Chavez, Morales şi Castro), dar a semnat importante contracte comerciale în domeniul resurselor naturale.

Alegerile parlamentare 2011; Snow Revolution

Să ne reamintim: alegerile parlamentare s-au desfăşurat pe un fond negativ de percepţie a nominalizării lui Putin ca si candidat la preşedinţie – 5 septembrie, Congresul Partidului Rusia Unită; zece zile mai târziu devenea public scandalul implicării Kremlinului în componenţa delegaţilor la Congresul Partidului Cauza Dreaptă; Mikhail Prokhorov a părăsit partidul cu tam-tam, aducând pentru prima dată acuze publice la adresa unui înalt funcţionar de la Kremlin – păpuşarul şef VYS. Dacă acestor aspecte mai adăugăm recunoaşterea publică a înţelegerii dintre Medvedev şi Putin în privinţa mandatului celui dintâi, e uşor de înţeles de ce populaţia a ajuns la un astfel de nivel de dezaprobare.

Privind lucrurile detaşat, vom vedea că populaţia Rusiei, ca de altfel de oriunde în lume, este mai puţin interesată de procentajele algoritmului politic şi este mai degrabă preocupată de măsurile economice, sociale, cu impact imediat asupra modului şi nivelului său de trai. Rezultatul alegerilor parlamentare (şi prezidenţiale recente) a demonstrat că ruşii nu-i iubesc cu mult mai mult pe comuniştii lui Ziuganov sau liberal-democraţii lui Jirinovski, decât la alegerile anterioare, dar este profund nemulţumită de corupţia endemică la toate nivelurile administraţiei publice, ale justiţiei şi organelor de ordine. Şi nu în ultimul rând e un semn că cetăţenii Federaţiei Ruse au obosit de atâta stabilitate: aceleaşi feţe, aceleaşi idei, aceleaşi probleme nerezolvate. Sigur, Rusia Unită are capacitatea şi pârghiile necesare pentru a face şi desface alianţe după bunul plac, chiar dacă actuala majoritate parlamentară fragilă ar putea să-i dea ceva de furcă. E greu, dacă nu imposibil, să exişti şi să rezişti în peisajul politic de la Moscova, fără acordul Kremlinului.  Însă, dincolo de strategii parlamentare, principala forţă politică a primit un semnal că va trebui să se concentreze şi pe problemele cetăţenilor de rând. Iar asta este ceva prioritar. Oricât de atractivă ar fi, pentru urmaşii imperiului lui Petru cel Mare, doctrina naţionalistă – prezentă, omniprezentă aş zice, în ideologia fiecăruia dintre cele patru partide, ce au obţinut procentele de acces în Dumă, scăderea nivelului de trai, datorată crizei economice şi gestionării ineficiente a acesteia a dus la acumularea de tensiuni uriaşe la nivelul societăţii. Nu poţi invoca la nesfârşit măreţia Rusiei, cu ochii spre trecut. E un sentiment frumos, dar acesta nu ţine de foame, nu plăteşte facturi, nu oferă asistenţă medicală şi nu îmbunătăţeşte de la sine climatul de afaceri care să genereze venituri la buget şi locuri de muncă.  

Alegerile prezidenţiale 2012

Strategia/Planul Putin avea ca principale obiective în politica externă:

• Reîntoarcerea la sine şi la Europa, atât prin instituţionalizarea relaţiilor cu UE şi cu NATO, prin intermediul instrumentelor economice şi militare

• Rusia să devină o super-putere energetică

• Îmbunătăţirea relaţiilor cu statele din CSI şi din Asia Centrală

Ne place sau nu, ele au fost în mare parte îndeplinite. De altfel, vice-premierul ideolog, Vladislav Surkov, remarca în cadrul unui recent interviu că el a fost parte/martor al transferului de putere de la Elţîn la Putin, al stabilizării Rusiei pe timpul lui Putin şi al liberalizării pe timpul lui Medvedev. Toate aceste echipe au lucrat excelent. Desigur, doar că dacă în plan extern chiar se pot vedea rezultate, în politica internă (pe care tocmai domnia sa a gândit-o) operaţia a reuşit, dar pacientul nu poate respira fără aparatele ce-l ţin conectat la exportul de resurse energetice.

Revenind la recentele alegeri prezidenţiale, putem observa că a fost probabil cea mai vocală şi în acelaşi timp ciudată campanie electorală. Vladimir Putin însuşi a recunoscut că a fost pregătit pentru o campanie electorală atât de zgomotoasă, în care a profitat din plin de inabilitatea adversarilor politici, pe care i-a lăsat să se umple de sânge în arenă, el limitându-se să scrie editoriale în care a explicat propria viziune, a îndemnat la dialog social, a vorbit despre relaţiile interetnice din Rusia, problemele economice, democraţie, situaţia demografică, apărare şi care au fost publicate în timpul campaniei electorale în principalele publicaţii din Rusia. Directorul Institutului de Politică Aplicată, Olga Krâştanovskaia, aprecia că în aceste articole a existat diagnosticul exact al societăţii şi problemele reale, mulţimea paşilor prevăzuţi pentru dezvoltarea sistemelor economic şi politic, însă a lipsit un lucru – concluziile. Sau mai exact ceea ce ar fi trebuit să clarifice ce înseamnă noile principii şi priorităţi la care face trimitere Vladimir Putin în fragmentul citat la începutul acestui material.

Evoluţii în politica externă şi internă a Rusiei

Putem anticipa că politica externă a Federaţiei Ruse, aşa cum a fost ea conceptualizată şi practicată în ultimul deceniu, va continua să-şi exercite influenţele asupra foştilor sateliţi ai URSS (*cu precădere asupra celor din Asia Centrală) fără integrarea lor teritorială şi va încerca limitarea influenţei Occidentului în zonele cheie ale Eurasiei – direct sau prin interpuşi statali sau instituţionali (Organizaţia de la Shanghai, Uniunea Economică Eurasiatică, BRICS). Putem observa că poziţia Rusiei privind o lume multipolară va deveni un lait-motiv, iar conceptual Eurasia va ocupa un loc din ce în ce mai important în definirea identităţii ruse şi a interesului naţional. Iar în cadrul construcţiei Uniunii Eurasiatice, probabil deloc întâmplător a fost numit secretar executiv Alexander Dughin.

Relaţia România – Rusia

Ministrul român de externe, Cristian Diaconescu, a vorbit la instalarea în funcţie despre refacerea legăturii cu Rusia. Într-un interviu publicat de hotnews.ro, Cristian Diaconescu declara: “Avem în vedere relaţia cu Rusia şi avem şi soluţii. În ceea ce priveşte relaţia economică la nivel privat, lucrurile merg normal“. Ce înseamnă normalitate în viziunea şefului diplomaţiei de la Bucureşti ne explică tot domnia sa: “Relaţia economică la nivel interstatal arată un deficit major în defavoarea României pentru că importăm gaze şi materii prime“. În ceea ce priveşte planul abordării bilaterale a problemelor de securitate regională sau stabilitate în jurul Mării Negre, ministrul Diaconescu admite că “aici într-adevăr agenda nu este suficient de completă. Sunt anumite paliere pe care trebuie acţionat foarte repede. Marea majoritate ţin însă de acest plan al cooperării şi al dialogului bilateral pe teme de securitate. Suntem un stat cu mai multe responsabilităţi în planul securităţii regionale“. Oarecum ironic, aş remarca faptul că mai mult ca sigur, oficialii de la Kremlin au avut în vedere acest aspect când au decis numirea vice-premierului Rogozin ca trimis special pe Transnistria spre surprinderea autorităţilor de la Bucureşti şi Chişinău. Acestui aspect trebuie să îi adăugăm o schimbare de ştafetă la Ambasada Rusiei la Bucureşti (unde domnul Oleg Malghinov l-a înlocuit pe Alexander Churilin). “Rusia în mod categoric are un rol de jucat. Evident că interesele sale se circumscriu anumitor priorităţi. Este clar că aceste teme nu pot să lipsească din plan bilateral, nu cred că au fost suficient fundamentate” a mai precizat ministrul Diaconescu în cadrul aceluiaşi interviu. Ar fi interesant de ştiut şi care sunt priorităţile României (în afara repunerii pe tapet dosarului tezaurului românesc de la Moscova, dosar de altfel devenit controversat şi trecut în background pe timpul anterioarei experienţe a domnului Diaconescu la conducerea ministerului de externe).

Relaţia Rusia – SUA:

Politica de “resetare” lansată în 2009, după ce Obama a venit la putere, a fost prezentată, în teorie, ca o premisă de depăşire a mentalităţii Războiului Rece. Acum Obama nu mai pare atât de sigur. Iar priorităţile sale de campanie sunt cu totul altele. Iar dacă o păstrare la Casa Albă a lui Obama este şi nu este dătătoare de speranţe, prin venirea unui reprezentant din tabăra republicanilor (prin natura ei o ferventă susţinătoare a supremaţiei americane) lucrurile par cu atât mai mult cu neputinţă. Scandalul (chiar dacă arondat campaniei electorale din Statele Unite) care a urmat dezvăluirii discuţiei dintre Obama şi Medvedev şi acuzele grave aduse de Mitt Romney este mai mult decât relevant asupra tipului de mentalitate aferent.

Relaţia Rusia – UE:

Rusia va continua demersurile de consolidare ca putere regională (deci nu e exclus să mai existe conflicte în zona sa de influenţă). Tactica Kremlinului este divide et impera, iar europenii participă de fapt atunci când fac mai degrabă să predomine interesele lor naţionale în materie de energie, în ciuda intereselor comunitare, sau când răspund în dezordine ameninţărilor militare reale sau presupuse ale Moscovei. “Rusia este o parte inalienabilă şi organică a Europei şi a civilizaţiei europene. Concetăţenii noştrii se consideră europeni […]. Acesta este motivul pentru care Rusia propune crearea unui spaţiu economic şi umanitar comun, de la Atlantic la Pacific – într-o comunitate numită Uniunea Europei”.

În loc de concluzii: Rusia nu se va dezarma ‘în mod unilateral’, pe plan nuclear, ne spune Vladimir Putin (articolul dedicat politicii internaţionale este ultimul din seria celor şapte texte electorale semnate de Putin),explicând că este vorba de o ‘obligaţie faţă de omenire’ în scopul de a menţine echilibrul de forţe şi de a evita conflicte majore. „Obiectivul nostru naţional şi obligaţia noastră faţă de omenire este de a păstra un echilibru al forţelor strategice şi al capacităţii lor”. Potrivit premierului rus, acest lucru „este foarte important deoarece, după Al Doilea Război Mondial, acest echilibru (…) a asigurat absenţa conflictelor mondiale”. Mai mult, Vladimir Putin a promis în acelaşi articol publicat o reînarmare ‘fără precedent’ a Rusiei, pe care o consideră indispensabilă din cauza politicii SUA şi a NATO (să nu-i tentăm cumva pe alţii prin slăbiciunea noastră, a opinat ironic premierul rus).

Cu siguranţă vom vedea un discurs mult mai dur. Compromisurile se vor face doar în schimbul unui câştig cert. Lipsa unui acord pe relaţia Rusia-NATO ar putea pune în discuţie prevederile Tratatului Start 2.

  analize, federatia rusa, gabriela ionita, Medvedev, Politica externa a Rusiei, putin, rusia, spatiul ex-sovietic