Din perspectiva relaţiilor internaţionale, Caucazul este un „complex subregional de securitate” pentru Europa, coagulat în acelaşi timp în jurul unei relaţii de sumă zero (Armenia şi Azerbaidjan), la care se adaugă raporturi de cooperare/competiţie conjuncturală între Armenia şi Georgia sau Azerbaidjan şi Georgia. Toate fiind state consumatoare de securitate şi de aceea, deseori, acestea mizează pe marile puteri capabile să le ofere garanţii de securitate. 

Regiunea Caucazului de Sud este inclusă în ceea ce Zbigniew Brzezinski numea „Balcanii Eurasiei” formând un dreptunghi larg (a se vedea harta 1) caracterizat printr-un vacuum de putere al entităţilor politice hotărâte să se opună dominării regiune de către o altă entitate, apelând la amestecul vecinilor mai puternici – situaţie similară cu Balcanii Europei de sud-est. O altă caracteristică a acestor state se referă la dificultăţile interne serioase, cu frontiere care sunt fie obiectul pretenţiilor vecinilor, fie zone de revolte etnice. Dat fiind faptul că frontierele acestor state au fost trasate în mod arbitrar de către cartografii sovietici în anii 1920 şi 1930, în momentul stabilirii formale a respectivelor republici sovietice, în această regiune puţine sunt statele omogene din punct de vedere naţional, iar unele au fost implicate în conflicte teritoriale, etnice sau religioase.

 Totuşi, natura interacţiunilor între statele din Caucazul de Sud formează un veritabil puzzle al interdependenţei: Georgia este o piesă vitală pentru funcţionarea Armeniei (70-75% din tranzitul comercial al Armeniei acoperă teritoriul georgian, iar portul Poti este o verigă esenţială în asigurarea securităţii alimentare; în plus, accesul Armeniei la internet depinde tot de racordarea sa la teritoriul georgian); în acelaşi timp Georgia depinde maximal de livrările de gaz din Azerbaidjan, în timp ce accesul azer pe piaţa europeană se face prin infrastructura care traversează teritoriul Georgiei. Totodată Tbilisi încă din a doua jumătate a anilor 90 a dezvoltat profilul de stat la Marea Neagră dublând eforturile pentru a „evada” din Caucazul de Sud perceput ca o regiune cu un deficit de imagine, alăturându-se proiectului occidental în construcţie – „zona lărgită a Mării Negre” în timpul celor două valuri de extindere ale UE şi NATO. Însă războiul ruso-georgian din 2008 şi căderea proiectului „zona lărgită a Mării Negre” de pe agenda americană au determinat schimbarea de optică la Tbilisi. Georgia încearcă să profite de pe urma Parteneriatului Estic pentru a se poziţiona ca un stat din Europa de Est. Mai mult decât atât, starea de conflict între Armenia şi Azerbaidjan transformă Georgia într-un stat pivot în Caucazul de Sud impunând un echilibru subtil „revenind” astfel în regiune.

Este o realitate consolidată că Uniunea Europeană manifestă un interes periferic, chiar superficial, hazardat şi spontan faţă de zona Caucazului, în paralel cu intenţiile regionale ale Ankarei, care are o influenţă marcantă asupra Baku, unde influenţa turcă sunnită se interacţionează cu cea iraniană şiită. Evident cooperarea cu această regiune stă sub semnul „hub-ului energetic” – rol asumat de Turcia ca parte a Coridorului energetic Est-Vest („Drumul Mătăsii al secolului XX”). Acest plan se susţine pe doi piloni principali:

1. Oleoductul BTC (Baku-Tbilisi-Ceyhan) cu o lungime de aproape 1800 de kilometri şi o capacitate de un milion de barili pe zi şi este operaţional din 2006, după un efort politic şi financiar americano-turc considerabil.

2. Gazoductul BTE (Baku-Tbilisi-Erzurum) cu o lungime de aproximativ 700 de kilometri, transportă gaze naturale din Azerbaidjan către Turcia, prin Georgia, iar capacitatea actuală, de aproximativ 8 miliarde metri cubi pe an este programată a creşte la 20 miliarde metri cubi după investiţii suplimentare”.Îndepărtarea de Uniunea Europeană a Turciei o face să fie percepută de către Tbilisi ca o putere regională ce nu mai proiectează interesele Occidentului în zonă. Or, Georgia este un stat mic poziţionat într-o regiune cu multe conflicte (Caucazul de Nord, Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah), iar paleta de opţiuni devine în acest caz limitată la două variante: Rusia sau Occidentul.

Actualul regim politic de la Tbilisi este, în mare, rezultatul revoluţiei trandafirilor din 2003, prin îndelungi proteste paşnice ale contestatarilor din interior al regimului Şevardnandze (Nino Burjanadze, Mihail Saakaşvili şi Zviad Zvania) favorabili adoptării normelor democratice la nivel intern şi apropierii de Occident în politica externă. Practic revoluţia trandafirilor a permis lansarea unei serii de reforme pentru a întări capabilităţile militare şi economice ale ţării. Eforturile noului guvern de a instaura autoritatea Georgiei asupra republicii autonome Ajaria, din sud-vestul ţării, a condus la o criză majoră la începutul anului 2004. Succesul obţinut cu Ajaria l-a încurajat pe preşedintele Saakaşvili să-şi intensifice eforturile de a alipi si Osetia de Sud, însă aceste eforturi au fost fără rezultat. Aceste evenimente, coroborate cu acuzaţiile asupra Georgiei de implicare în cel de-al doilea Război Cecen început de Putin în 2001, au condus la o deteriorare severă a relaţiilor cu Rusia, alimentate de asemenea de asistenţa deschisă a Rusiei către cele două republici secesioniste. În ciuda relaţiilor dificile, în mai 2005, Georgia şi Rusia au încheiat o înţelegere bilaterală, prin care bazele militare ale Rusiei (din perioada Sovietică) din Batumi si Akhalkalaki au fost retrase. Rusia şi-a îndeplinit obligaţiile, retrăgând până în decembrie 2007 (înainte de termen) toate efectivele şi echipamentul din aceste locaţii. În iulie 2008 au început ostilităţile dintre separatiştii osetini sprijiniţi de unităţile militare ruse şi forţele armate georgiene. Această situaţie a escaladat rapid într-un război între Georgia, pe de o parte, şi Rusia şi separatiştii din Osetia şi Abhazia, pe de altă parte. În seara zilei de 7 august 2008 forţele armate georgiene au început operaţiunile în Osetia de Sud, sprijiniţi de artilerie şi lansatoare de rachete. Rusia a acuzat imediat guvernul Georgian de „genocid”, pretinzând că 1 600 de civili osetini au fost ucişi de armata georgiană. Aceste acuzaţii nu au putut fi demonstrate încă, iar Human Rights Watch a acuzat Rusia de exagerarea numărului de victime. Pe 8 august 2008 formaţiuni armate ale Armatei a 58 a Rusiei au intrat în Osetia de Sud prin tunelul Roki, controlat de către Rusia. În acelaşi timp, forţele aeriene ruseşti au efectuat o serie de raiduri aeriene, lansând atacuri asupra teritoriului georgian. După câteva zile de lupte grele, trupele georgiene au fost respinse din Osetia de Sud. Între timp, armata rusească staţionată în cealaltă regiune separatistă (Abhazia) a început marşul în vestul Georgiei, în 11 august. Cu toate acestea, la presiunea comunităţii internaţionale (în special SUA şi Uniunea Europeană), preşedintele Rusiei (Medvedev) a ordonat oprirea operaţiunilor militare în Georgia. În 12 august 2008, preşedintele Medvedev s-a întâlnit cu preşedintele în exerciţiu al  Franţei la acea vreme – Nicolas Sarkozy – şi au aprobat un plan de pace în şase puncte.

În 14 august 2008, Medvedev s-a întâlnit cu liderii separatişti Eduard Kokoity (Osetia de Sud) şi Serghei Bagapsh (Abhazia), care au semnat planul de pace. La 22 august 2008, Ministrul Apărării din Rusia a raportat că unităţile armate folosite pentru misiunea de instaurare a păcii şi-au încheiat misiunea şi s-au retras din teritoriul Georgiei. Până în prezent Rusia nu a semnalat intenţia de a încheia prezenţa militară din cele două regiuni disputate de Georgia. În fapt, în august 2008 Rusia a recunoscut independenţa Osetiei de Sud şi a Abhaziei, menţinând trupe staţionate în aceste ţări.

Conflictul din august 2008 a schimbat în mod radical perspectiva geostrategică la 3 niveluri: zona Mării Negre, zona C.S.I., nivel global. Acest conflict a reprezentat expresia noii Politici de Securitate şi Relaţii Externe ale Rusiei, iar în acest context Georgia şi-a recalibrat strategia militară adoptată de regimul Saakaşvili în 2010.

  analize, marea caspica, marea neagra, spatiul ex-sovietic