Apariția și evoluția noțiunii de “Djihad” oferă răspunsuri cu privire la islamismul radical – partea a II-a

Apariția și evoluția noțiunii de “Djihad” oferă răspunsuri cu privire la islamismul radical – partea a II-a

01-koran-e1283880566719În prima parte a acestui articol am prezentat un scurt istoric al contextului în care noțiunea de Djihad și-a facut apariția. În această parte voi vorbi pe scurt despre evoluția ei de-a lungul secolelor, pentru ca în a treia și ultima parte să mă concentrez pe modul în care apariția și evoluția Djihadului influențează comportamentul grupărilor radical islamiste din zilele noastre.

 

În timpul vieții, Profetul Muhammad a lăsat o serie de idei de bază cu privire la “Djihad”, deși el nu a detaliat niciodată subiectul atât de mult, așa cum unii cărturari și juriști musulmani au făcut după moartea sa. Astfel, din punctul de vedere al Profetului Muhammad existau doar două tipuri de Djihad:

  1. Djihad-ul Major – purtat într-un mod pașnic pentru “câștigarea sufletelor oamenilor” atât la nivel individual, cât și la nivel comunitar;
  2. Djihad-ul Minor – purtat cu sabia.

Succesiunea celor două era foarte clară: Djihad-ul Major era cel mai important și de preferat, Djihad-ului Minor fiindu-i acordat un rol secundar, în situația în care cel Major nu dă rezultate. Așa cum am spus în prima parte, Profetul Muhammad a fost în primul rând un lider politico-militar. Astfel că avea tot interesul să promoveze succesul Djihad-ului Major (adică acceptarea autorității lui pe cale pașnică) din motive de costuri.

 

Primul stadiu de evoluție a noțiunii de “Djihad”

La nici 100 de ani de la moartea Profetului Muhammad, conceptul de “Djihad” era deja foarte răspândit, înțeles și utilizat în rândul musulmanilor, însă în moduri destul de diferite de la o categorie socială la alta:

  • prima categorie era cea a oamenilor de rând, în rândul cărora Djihad-ul descria totalitatea conflictelor, până și a celor care nu aveau nicio legătură cu Islamul, sau chiar cu religia în sine. Un exemplu concret în acest sens îl constituie conflictele armate interne din China și India, care erau percepute de musulmani ca o serie de Djihad-uri;
  • a doua categorie o constituie juriștii și cărturarii musulmani, care au încercat să includă noțiunea de Djihad în dreptul islamic al popoarelor într-un mod organizat tocmai pentru a nu mai fi comise confuzii dar și din interese politico-militare.
Expansiunea Islamica dupa Muhammad
Expansiunea Islamică după Muhammad

Eu mă voi concentra pe a doua sursă întrucât este cea mai bine documentată și aceea este cea care a avut impact pe termen lung. Oricum, în ambele situații vorbim de un proces de deformare graduală a sensului inițial al Djihad-ului. Astfel, într-o primă detaliere a Djihad-ului de către cărturarii și juriștii musulmani, acesta este de patru feluri:

  1. Djihad-ul cu propria persoană – procesul prin care o persoana își asuma religia islamică și ulterior evolua din punct de vedere moral;
  2. Djihad-ul cu diavolul – care era practic respingerea “corupției” lumești (ex. decadența, desfrâul, depravarea, etc);
  3. Djihad-ul cu necredicioșii – dus împotriva celor care nu erau de religie islamică;
  4. Djihad-ul cu păcătoșii – dus împotriva celor care comiteau păcate, atât în interiorul comunității musulmane, cât și în exteriorul ei.

Au fost stabilite și cele patru modalități de împlinire a Djihad-ului:

  • Cu inima – era considerată cea mai nobilă formă de Djihad și implica “cucerirea propriei persoane”, prin respingerea tentațiilor și a exceselor. În alte cuvinte, urmărea dezvoltarea morală a individului. Era recomandată celor care duceau Djihad-ul cu propria persoană;
  • Prin cuvânt – era un fel de “propagandă religioasă” și implica împărtășirea ideilor islamice cu scopul convertirii. Era, de asemenea, considerată a fi o modalitate nobilă de purtare a Djihad-ului. Unii cărturari arabi o considerau cea mai nobilă și o considerau și singura formă eficientă de a răspândi Islamul;
  • Cu mâinile – în principiu se referea la activitatea de zi-cu-zi a țăranilor și meșteșugarilor musulmani. Se considera că prin munca lor contribuiau direct la întărirea comunităților musulmane, lucru care ulterior permitea purtarea Djihad-ului prin alte modalități. Tot “Djihad-ul cu mâinile” era considerată și bătaia acordată în scopuri disciplinare;
  • Cu sabia – era considerată cea mai puțin nobilă formă de Djihad, iar utilizarea ei se impunea doar dacă celelalte trei nu au dat roade.

La capătul fiecăreia dintre cele patru căi era promis un loc în Paradis.

O primă concluzie care poate fi trasă este faptul că toate trei modalităţi sunt interdependente. Cea de a patra modalitate nu este interdependentă, ci dependentă de primele trei, teoretic cel puțin. De exemplu, un musulman nu poate înfăptui ”Djihad-ul cu mâinile” decât dacă în prealabil și-a însușit valorile morale superioare prin intermediul ”Djihad-ului purtat cu inima”, din nou, la nivel teoretic. Ar mai trebui menționat că ideile după care cărturarii și juriștii musulmani au ales să explice noțiunea de Djihad sunt foarte similare unor concepte promovate de Creștinismul medieval.

De notat ar fi faptul că deși Djihad-ul armat a fost categorisit ca o formă “mai puţin nobilă” sau deloc nobilă, în secolele de după moartea Profetului Muhammad această modalitate a devenit dominantă.

 

Al doilea stadiu de evoluție a noțiunii de “Djihad”

Imperiul Otoman
Expansiunea Imperiului Otoman

Al doilea stadiu a fost inițiat de turcii otomani, care au preluat toate înțelesurile dezvoltate în secolele anterioare, prezentate mai sus. Și la fel ca și pentru cei de dinaintea lor, noțiunea de Djihad a jucat și pentru turcii otomani un rol important pe plan politic și militar.

Într-o prima fază, turcilor otomani le-a fost suficientă noțiunea de Djihad așa cum era déjà definită. Asta pentru că le-a permis să se extindă teritorial foarte repede – de multe ori pe cale pașnică -. Ulterior însă, odată ce a început procesul de decădere a Imperiului Otoman, Djihad-ul a căpătat o nouă conotație, aceea de “Djihad defensiv”. Perioada imediat următoare asediului Vienei (1680) a marcat primul moment istoric de îmbogăţire a conţinutului noţional.

Astfel că sub otomani acum existau:

  • Djihad-ul ofensiv – utilizat pentru a justifica expansiunea teritorială și purtat prin modalitățile explicate deja;
  • Djihad-ul defensiv – utilizat pentru a justifica pierderile teritoriale și tratatele de pace nefavorabile.

Această nuanţare semantică şi instrumentală a persistat până la prăbușirea Imperiului Otoman.

Perioada otomană a mai produs o serie lungă de modificări, care vor altera aproape complet conţinutul original al noţiunii de Djihad. În primul rând, Djihad-ul purtat cu armele a dobândit un rol predominant comparativ cu locul deţinut în perioadele istorice anterioare; situaţie de înțeles dată fiind rata de expansiune a Imperiului Otoman, pe direcţii geografice şi geopolitice care-l puneau inevitabil în contact cu un șir lung de adversari. Astfel că din nevoia tot mai mare de soldați, turcii otomani au repoziţionat Djihad-ul pe cale armată în detrimental oricărui alt tip de Djihad, transformându-l în mijlocul prioritar. Mai mult, otomanii chiar au inclus în rândul recompenselor ideea de “pradă”, care, în sine, nu era ceva nou, şi anume un mijloc de plată pentru participanţii la un conflict militar. Includerea în rândul recompenselor Djihad-ului era  ceva nou întrucât până atunci se mersese exclusiv după ideea de recompense spirituale. Problema era că acestea nu motivau suficient pentru ca oamenii sa participe la jihadul armat. De asemenea, otomanii au creeat și un regim de împărţire a prăzii (cât lua sultanul și cât lua restul).

Tot în această perioadă s-a încercat și legitimarea războaielor inter-islamice.

 

Cele trei Case

Ulterior morții Profetului Muhammad a apărut o divizare teritorială, operată pe baza unor criterii religioase. Astfel, au putut fi decelate:

  1. Casa Islamului (Dar al-Islam) – toate teritoriile musulmane și toate teritoriile aflate sub suzeranitatea liderilor islamici, chiar daca populația nu era musulmană;
  2. Casa Războiului (Dar al-harb) – toate teritoriile care nu se aflau sub dominație islamică;
  3. Casa Războiului Sfânt (Dar al-djihad) – teritoriile contestate, în care lupta dintre musulmani și nemulsumani era frecventă (ex. așa cum au fost la un moment dat Serbia și Țările Române).

Vedem astfel cum de-a lungul timpului noțiunea de “Djihad”, care la început era explicată destul de simplu, a ajuns să aibă foarte multe înțelesuri și să fie mereu subiect de interpretare. Acest lucru s-a datorat în principal nevoilor politico-militare tot mai mari și tot mai diverse ale diferitelor dinastii islamice.

 

Citeste și:

Apariția și evoluția noțiunii de “Djihad” oferă răspunsuri cu privire la islamismul radical – partea I

Apariția și evoluția noțiunii de “Djihad” oferă răspunsuri cu privire la islamismul radical – partea a III-a

Leave a Reply

Your email address will not be published.