Veneţia înfruntă viitorul prin artă şi tehnologie

Veneţia înfruntă viitorul prin artă şi tehnologie

Probabil că nu a existat niciodată un oraş cu o capacitate atât de mare de a inspira scriitorii şi pictorii precum a făcut-o şi continuă să o facă Veneţia. E greu de găsit un muzeu de artă în România în care să nu fie cel puţin o pictură unde gondolele şi porticele să nu evoce Serenissima Republică. Roma, sub epitetul de ‘oraşul etern’ a reuşit să rămână semnificativă dincolo de Imperiul pe care odată l-a coordonat; Bucureştiul, Parisul, New Yorkul, Amsterdamul sau Beijingul[1] or fi avut odele lor, dar niciunul cu valoarea extrapolantă, general umană ca a oraşului lagunelor. La începutul secolului, Georg Simmel îi descria neputinţa de a mai spune ceva important[2], dar iată că în secolul XX turismul de masă a aşezat Veneţia pe harta celor mai vizitate puncte, urmând ca Bienala să o menţină în lista nodurilor de atracţie globale, chiar dacă nu mai este un oraş-global conform geografei Saskia Sassen[3]. În secolul XXI, acelaşi oraş capătă o nouă semnificaţie pentru noi din două motive: politic şi ecologic. Politic datorită mişcării de independenţă şi a simpatiei de a care se bucură aici partidele de dreapta, iar ecologic ca urmare a ridicării oceanului planetar şi problemelor pe care le pune clădirilor şi locuitorilor, ameninţând însăşi existenţa lagunei. Prin situaţia ei, Veneţia descrie provocările timpului prezent de a găsi soluţii într-un cadru pe care mulţi îl văd tot mai mult postwestphalian. Evocatoare în acest sens a fost Bienala din 2022 care se va regăsi printre temele văzute prin ochii autorului în rândurile de mai jos.

Veneţia- dincolo şi dincoace de statul-naţiune

Timp de secole, mai bine zis de circa 1300 de ani, Veneţia a reprezentat un experiment interesant- o republic aristocratică din punct de vedere politic şi o talassocraţie din punct de vedere geopolitic. Născută la finele Antichităţii din ruinele autorităţii romane şi zorii celei bizantine, ea va deveni un intermediar cu un cuvânt greu de spus între Constantinopol, apoi între otomani şi lumea occidentală. Forţa ei ca actor independent va fi şi mai mult atenuată odată cu alt experiment reuşit al istoriei- Revoluţia Franceză, antet al naţionalismului de secol XIX, tendinţă majoră care va duce la amalgamarea statelor-naţionale. Astăzi însă, într-o lume căreia unii îi spun postwestphalică, statul-naţiune se vede confruntat cu ecourile trecutului care îi pun existenţa sub asterisc, dacă nu chiar sub semnul întrebării. Mişcările separatiste care par să reproducă la infinit logica autodeterminării, fluxurile migratorii şi nu numai readuc în discuţie fezabilitatea oraşelor-stat de odinioară.

În ceea ce priveşte Veneţia, aceasta a fost alipită Regatului Italiei în 1866. Din 1926, pe timpul regimului mussolinian, a fost prinsă în aceeaşi unitate administrativ-teritorială cu Mestre, oraşul cel mai apropiat. Măsura a rămas în vigoare până astăzi, supravieţuind trepidaţiilor prin care a trecut naţiunea italiană. După al Doilea Război Mondial, sentimentul de mândrie derivat din specificul cultural alimentat periodic de frustrările faţă de managementul perceput ca deficitar au generat dorinţa de: 1) minimal- spori autonomia Veneţiei faţă de Mestre şi 2) maximal- obţine independenţa oraşului. Venexitul, cum a ajuns să poarte numele în ultimii douăzeci de ani se află în consonanţă cu alte exituri ale epocii conemporane, fie că este vorba despre mişcări naţionale ce propovăduiesc ieşirea din UE (Brexit[4], Frexit, Grexit), fie de mişcări subnaţionale care doresc redesenarea hărţii- anume separatismul scoţian şi cele catalan. Sentimentul că vocile distinct ale veneţienilor nu sunt ascultate în mod reale se condensează în afirmaţia lui Marco Gasparinetti, militant pro-autonomie şi membru al formaţiunii Gruppo 25 Aprile: ‘Veneţia a fost redusă la un bibelou, precum sticla de Murano’[5]. Sentimentele separatiste sunt, de asemenea, ventilate de către membrii regionali ai Mişcării 5Stele. Pe lângă cele evocate mai sus, veneţienii resimt frustrarea faţă de cele 20—25 de milioane de turişti anuali care, se pare ajung să îi extenueze şi să contribuie la uzura infrastructurii oraşului. Printre lucrurile extrem de iritante sunt marile iahturi care produc zgomot, tulbură ecosistemul maritim şi uneori se ciocnesc de ţărmuri producând, astfel, pagube. În felul acesta, observăm şi aici ca şi în alte locuri o oboseală a turismului, dacă o putem numi aşa, atribut al mişcărilor populaţionale facilitate de către globalizare. Pentru tine ca turist, un peisaj este un bun de folosit şi o experienţă de adăugat pe Facebook, dar pentru localnici, dincolo de beneficii, apare şi saturaţia faţă de statutul de gazdă perpetuă. Nemulţumirile nu rămân doar la nivel retoric, ci se manifestă prin depopularea progresivă a oraşului. Astfel, se apreciază că veneţienii îşi părăsesc oraşul într-un ritm de circa 1000 de oameni pe an[6], mulţi alegând oraşul vecin Mestre. Populaţia de 150.000 după 1945 a scăzut astăzi la 50.000 în timp ce aceea din Mestre a ajuns la 180.000.[7]

 Cu ocazia primei vizite la Veneţia din 2019, autorul îşi aminteşte discuţia dintre doi bătrâni localnici cum vorbeau în tren despre ‘venirea barbarilor’. Mai târziu, în august 2022, la a doua vizită, peisajul vizual al zonei era ocupat de afişe cu Salvini. De asemenea, numărul afişelor legate de Ucraina era destul de mic, comparativ cu, să zicem, Bucureştiul sau Malta, în aceeaşi perioadă. Discutând acest lucru cu o româncă ce îşi scria doctoratul la Veneţia şi era implicată în Bienală, aceasta afirma că veneţienii nu mai au conştiinţa lumii înconjurătoare, ci sunt concentraţi pe problemele locale. Mai mult decât atât, interlocutoarea mea opina că localnicii contemporani s-au delăsat bazându-se pe gloria strămoşilor, fără a mai căuta să creeze ceva inovator ei înşişi.

Să trecem acum la Bienală.

Aceasta a fost organizată pentru prima oară în 1895 pentru a sărbători aniversarea regelui Umberto I. Clamând statutul de  ‘mamă a tuturor bienalelor’, oraşul lagunelor a creat un tipar pe care şi alţii l-au imitat şi transpus în specificul propriu. Aşa se face că astăzi bienalele se găsesc pe mai multe continente, precum cea din Caraibe sau Johannesburg, Africa de Sud, creionând un fenomen de sine stătător ce a făcut-o pe Maria Hlavajova să îşi pună întrebarea cu iz shakesperian la Bienala de la Bergen din 2009: ‘To biennial or not to biennial: aceasta-i întrebarea.’[8] Criticate mult timp că se comportă precum nişte transplanturi care nu ţin cont de cultura nativă în care-şi desfăşoară activitatea, curatorii lor au învăţat să remedieze aceste neajuns, astfel că azi au devenit experimente în economica glocală, după expresia criticului Thierry de Duve.[9]

Astăzi, Fundaţia Biennale, instituţia organizatoare are în subordine: Bienala de Artă, Arhitectură, Cinema, Dans,  Muzică şi Teatru[10]. În pofida numelui, în afară de Artă şi Arhitectură care sunt realmente bianuale, toate celelalte manifestaţii sunt anuale. Zonele cele mai ample unde se desfăşoară evenimentele sunt Giardini şi Arsenale, dar nu numai, expoziţiile având până la urma un caracter descentralizat.

Harta Bienalei din 2022 – Sursa: Google maps

Expoziţia catalană, curatoriată de Oriol Fontdevilla şi autorată de artista Lara Fluxa, prezint o instalaţie numită LLIM care ‘devine firul unificator al unui imaginar tubular plin de elemente de lumină şi dans: de la apă, mâl,catalige până la proprietăţile sticlei şi luminii’. Catalonia in Venice, op.cit. Vezi, de asemenea şi: LLIM, an organism by Lara Fluxà, presented at the space Catalonia in Venice of the Biennale, Institut Ramon Lull, 20/04/2022, Sursa: HTTPS://WWW.LLULL.CAT/ENGLISH/ACTUALITAT/ACTUALITAT_NOTICIES_DETALL.CFM?ID=41849&URL=LLIM-AN-ORGANISM-BY-LARA-FLUXA-PRESENTED-AT-THE-SPACE-CATALONIA-IN-VENICE-OF-THE-BIENNALE-.HTM (ACCESAT 02.08.2023)
Scoția Bienală
Scoția Bienală
Macao la Bienală.
Pavilionul Macao s-a organizat sub titlul ‘Alegoria viselor’, curator fiind portughezul João Miguel Barros, iar artiştii asiatici prezenţi au fost grupul “YiiMa”, format din Ung Vai Meng şi Chan Hin Io. Pentru mai multe informaţii în acest sens a se vedea: https://www.labiennale.org/en/art/2022/%E2%80%9Cyiima%E2%80%9D-art-group-allegory-dreams
Sursa: Arhiva autorului, august 2022

Autorul nu a văzut pavilioanele unor teritorii contestate, precum Tibetul (deşi acesta a fost prezent în anii anteriori[11]) sau Sahara Occidentală, regiune revendicată de Maroc, dar recunoscută ca stat de sine stătător de către Uniunea Europeană. De menţionat că pavilionul Rusiei a fost anulat ca urmare a anexării Crimeii apoi agresiunii împotriva Ucrainei[12]. Vedem astfel că Bienala prezintă şi o component geopolitică, nefiind doar artă de dragul artei sau a consumerismului. Cu privire la prezentarea unor regiuni distincte în cadrul unor naţiuni, se poate discuta dacă aceasta practică legitimează simbolic separatismul sau doreşte să ofere o mai mare reprezentativitate specificului local.

Veneţia dincolo şi dincoace de ape

Desigur, este mai puţin decât un clişeu a repeat că Serenissima Republică este născută din ape. Poate de aici şi fascinaţia atâtor oameni, turişti sau artişti faţă de ea- întrucât reprezintă o năzuinţă general a speciei de a învinge adversităţile şi a de transforma fluidul în concret. Autorul rândurilor de faţă a vizitat-o prima dată cu temerea că întregul edificiu este pe cale să se surpe măcinat de lagună. Prima impresie, cea din 2019 a fost aceea despre un oraş solidt, din beton şi cărămidă, nicidecum un castel din chibrituri pe cale să se năruiască. Impresia a fost nuanţată în 2022 la a doua vizită contemplând unduirea liniştită a apelor pe cărămizile golaşe ale clădirilor. Chiar dacă reparaţiile vor fi întărit edificiul iniţial, acţiunea corozivă a apelor se exercită continuu, impunând astfel o grijă constantă.

Cu acestea în minte, trebuie observat că aventura veneţiană are loc la întretăierea dintre politică şi tehnologie, tehnologie de care depinde viitorul acestui loc. Astfel, pentru a se ameliora efectele negative ale fluxului (aqua alta în limba italiană), în 1987 a fost gândit Proiectul MOSE (Modulul Experimental Electromecanic/Modulo Sperimentale Elettromeccanico; deşi aduce inclusiv cu numele lui Moise). Început cândva în 2003, acesta ar fi trebuit finalizat în decada trecută, dar scandalurile de corupţie şi proasta gestiune l-au întârziat. Autorităţile italiene au anunţat că MOSE a fost în sfârşit terminat anul curent, în 2023 şi ar urma să fie complet operaţionalizat în 2024. Proiectul are în vedere bariere mobile care pot ţine piept apelor de până la 3 metri. Instalaţiile sunt amplasate la întretăierea celor trei insule care mediază întâlnirea dintre lagună şi apele Mării Adriatice, anume Lido, Malamocco şi Chioggia.[13]

Departe de a fi soluţia salvatoare, MOSE prezintă cel puţin două neajunsuri: 1) din punct de vedere infrastructural este posibil ca ridicarea apelor oceanului planetar să treacă dincolo de înălţimea obstacolelor. De aceea anumite voci consideră că deschiderea celor trei insule ar trebui izolată printr-un zid permanent. Printre ele este şi cea a lui Georg Umgiesser, din partea Consiliului Naţional Italian de Cercetare CNR-Ismar.[14] 2) din punct de vedere ecologic, iniţiativei i se reproşează că distruge ecosistemul.

Concluzie

Poate că aşa este şi, atât în lupta cu imigranţii, cât şi cu natura, zidurile reprezintă un pariu improbabil. Veneţia este într-adevăr un caz extrem, dar reprezentativ pentru ceea ce înseamnă topografia refugiului climateric. Pe măsura ce oceanul planetar se ridică, zeci de mii de oameni vor pleca spre ţărm, spre terra ferma cea mai apropiată, dar soluţia nu poate fi decât una de moment, întrucât generează aglomerări nefaste. Poate că salvarea va veni din proiectarea unor oraşe amfibii care funcţionează parţial la suprafaţă şi parţial sub ape.

               Dacă se vor înmulți, aceste așezări subacvatice vor rescrie topografia suveranității în secolul XXI. Dacă unele dintre ele vor rămâne sub jurisdicția guvernelor curente, altele vor aspira să fie recunoscute ca actori politici de sine stătători.

Privită prin intermediul Biennalei, suveranitatea devine o ramă care pliază întinderea pânzei, ascunzând privitorului anumite aspecte. Prin intermediul festivalului, ni se prezintă şi expresia minorităților, subsemnată adesea sub faldurile majorității unei națiuni.

Toate acestea vor fi posibile dacă Veneției i se asigură un viitor…

Când oamenii sunt lipsiți de inspirație spun despre un lucru sau despre o personalitate că dacă nu ar fi existat, acestea ar fi trebuit create. Confruntată cu schimbările climaterice, fără o soluție pe termen lung, pagubele vor fi dramatice, iar Veneția va trebui, nu creată, ci recreată.


[1] Weijie Song, Mapping Modern Beijing: Space, Emotion, Literary Topography, Oxford University Press, Oxford, 2018

[2] Georg Simmel, Rome, Florence, Venice, 1907 apud Catalonia in Venice. LLIM, 2022- broşură

[3] Pentru geografa Saskia Sassen, un oraş global este o aşezare care, fără a avea neapărat un număr foarte mare de locuitori, prezintă o economie solidă şi diversificată şi poate să impună norme la nivel internaţional. Conform autoarei tocmai citate, New Yorkul, Tokyo, Shanghai-ul, Miami intră în categoria oraşelor-globale, urmate pe viitor de Johannesburg, Nairobi, Shenzen, Dubai şi Singapore. Christina Larson, Swoons Over Miami, Foreign Policy, 27 August 2010. Atât pentru Sassen, cât şi pentru Leandro da Silva Corrêa şi Anthony Pearl, Veneţia a fost în trecut un astfel de construct global, dar şi-a pierdut statutul. Da Silva Corrêa şi Pearl investighează relaţia dintre oraşele-globale şi pandemii, conchizând că populaţia veneţiană a fost decimată de diferite pandemii de-a lungul timpului, determinând, deci, micşorarea importanţei avute în Evul Mediu. da Silva Corrêa L, Perl A. Global cities, hypermobility, and Covid-19. Cities. 2022 Mar;122:103537. doi: 10.1016/j.cities.2021.103537. Epub 2021 Dec 8. PMID: 34898793; PMCID: PMC8651522.

[4] Tudor Ionescu, Este sau nu esențială Marea Britanie pentru existența Uniunii Europene? Geopolitics.ro, 01.07.2016

[5] Hannah Robert, After floods, Venice eyes autonomy, Politico.eu, 28 November 2019

[6] Idem

[7] Manfred Manera, Venice needs Venexit. The result of the December 1 referendum could save the city- or sink it, The Spectator, 23 November 2019

[8] Nicolas Whybrow, Contemporary Art Biennials in Europe: the Work of art in the Complex City, Bloomsbury Visual Arts, London, 2020/2023, p.6

[9] Ibidem, p.4

[10] https://veneziaautentica.com/venice-biennale/

[11] https://www.e-flux.com/directory/166539/tibet-pavilion-at-the-venice-biennale/

[12] Pentru o listă a pavilioanelor prezente a se vedea: https://universes.art/en/venice-biennale/2022/pavilions

[13] A se vedea pagina oficială a proiectului: https://www.mosevenezia.eu/?lang=en

[14] Alexandra Dubsky, Divider of the Sea- Can Mose(s) Save Venice From Sinking? iGlobeNews,

Leave a Reply

Your email address will not be published.