Ungaria, Armenia şi Azerbaijan. Relaţii delicate

Ungaria, Armenia şi Azerbaijan. Relaţii delicate
Sursa: Wikipedia
Sursa: Wikipedia

În 2004 un ofiţer azer aflat în Ungaria la o bază militară a NATO a ucis un ofiţer armean în ceea ce a declarat ulterior a fi o urmare firească a sentimentelor provocate de războiul azero-armean asupra regiunii Nagorno-Karabakh.

Crima a fost portretizată în media ca fiind una cu circumstanţe agravante pentru cruzim şi premeditare (victima a fost ucisă în somn, cu un topor, iar cei doi erau colegi de şcoală militară) etc. Pe scurt, ofiţerul azer, pe numele lui Ramil Safarov, a fost pictat în presă în culori sumbre, realizându-i-se un portret de monstru. El a fost judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă, pedeapsă pe care a început să o execute în Ungaria.

Povestea din 2004 ar fi rămas îngropată sub praful timpului scurs şi nimic din ea nu ar calificat-o ca fiind legată de relaţiile internaţionale; asta până în august 2012, când un nou deznodământ a făcut ca popularitatea ei să explodeze. În urma unui acord încheiat între Ungaria şi Azerbaijan, soldatul azer a fost extrădat de autorităţile ungare pentru a-şi continua, teoretic, executarea pedepsei în ţara natală. În schimb, odată ajuns în Azerbaidjan, Safarov a fost absolvit de pedeapsă (de către preşedintele Ilham Aliyev) şi întâmpinat ca un erou al luptei nestinse între azeri şi armeni (luptă care încă se desfăşoară, în ciuda îngheţării oficiale din 1993 încoace a conflictului, asupra regiunii Nagorno-Karabakh) .

În acest moment, tensiunile au explodat. Autorităţile armene au declarat că întrerup orice relaţie diplomatică între Armenia şi Ungaria ca urmare a gestului perceput ca pe o trădare faţă de poporul armean, trădare pe care armenii nu o vor uita niciodată. Proteste stradale au fost organizate în Armenia împotriva ungurilor. Proteste stradale au fost organizate în Ungaria faţă de guvernul propriu, care a creat poporului o imagine atât de proastă atât în faţa armenilor cât şi internaţional. După cum s-a observat, situaţia a fost (şi este) plină de emoţionalitate; spre deosebire de majoritatea relaţiilor internaţionale care se modifică mult mai la rece, fără ca poporul reprezentat să se simtă foarte implicat în aceste transformări, această situaţie a ţinut, dimpotrivă, mai mult de feelingul stradal, guvernanţii dând mai degrabă senzaţia că se conformează opiniei publice pentru a nu o ultragia mai mult. Numai termenii care s-au vehiculat ar trebui să dea o bună măsură a temperaturii problemei: trădare, impardonabil, nu se va uita niciodată, erou, martir etc.

Raţiunea obiectivă a Ungariei de a-l extrăda pe Saforov este simplu de înţeles: în ultimii ani, Ungaria şi Azerbaijanul au o relaţie economică strânsă, legată desigur de resursele energetice azere. S-ar mai putea adăuga în apărarea autorităţilor ungare faptul că au primit asigurări că Saforov îşi va executa în continuare sentinţa (sau cel puţin asta s-a declarat oficial). Raţiunea Armeniei de a întrerupe relaţiile diplomatice (gest, de atfel, extrem) este, iarăşi, uşor de înţeles: opinia publică din ţară este revoltată, iar conducerea ţării trebuie să se arate la fel de revoltată pentru a nu pierde din popularitate şi pentru că, până la urmă, reprezintă acel popor care se simte revoltat. Reacţia civililor unguri e iarăşi, de înţeles: se simt prost să fie demonizaţi în masă ca popor (numiţi trădători şi aşa mai departe) în discursul armean pentru prostiile pe care le fac câţiva politicieni.

Până aici, totul e simplu. Şi totuşi, de ce această crimă nu a trecut la fel de neobservată (şi de nepolitizată, mai ales) precum oricare altă crimă? E clar că nu e tocmai ok, în termeni de sănătate mentală, să-ţi ucizi în somn un coleg de bază cu un topor. Atunci de ce nu a fost clasat cazul drept un gest nebun realizat de un nebun ca oricare altul? Pentru că individul în cauză şi-a justificat gestul pe criteriul etnic: victima era de origine armeană. Iar poporul azer se simte implicat în continuare într-un război implicit cu armenii, din moment ce Saforov a fost întâmpinat acasă drept erou.

O înţelegere mai profundă a situaţiei care până acum pare uşor absurdă poate fi obţinută prin analiza mai atentă a zonei Nagorno-Karabakh.

După cum ştim, una dintre strategiile Rusiei de consolidare a influenţei în zonele de interes este destabilizarea lor prin aducerea unor populaţii non-native Şi crearea unui mozaic etnic. Mai aproape de România, aceeaşi strategie a fost aplicată în Basarabia. Nici în privinţa teritoriului azer Rusia nu s-a lăsat mai prejos. Conflictul de astăzi asupra regiunii Nagorno-Karabakh îşi are originea în intervenţia rusă (Stalin fiind în acea perioadă liderul) care a reglementat sovietizarea Transcaucaziei (la începutul anilor 1920). Asta a avut ca rezultat împărţirea Transcaucaziei în contemporanele Armenia, Azerbaijan şi Georgia, regiunea Nagorno-Karabakh căzând sub incidenţa conflictelor armate între armeni şi azeri. Conflicte ce au fost îngheţate temporar de preluarea zonei sub stăpânire bolşevică în 1920, însă reactivate puternic o dată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Războiul care a rezultat a durat din 1988 până în 1993, însă încheierea lui este doar oficială. În ciuda întâlnirilor regulate pe teritoriu neutru între reprezentanţii tuturor părţilor implicate (Armenia, Azerbaijan şi regiunea autonomă Nagorno-Karabakh), în care se afirmă angajamentul tuturor pentru menţinerea păcii şi rezolvarea amiabilă a conflictelor, pactul de non-proliferare a violenţei este încălcat cu regularitate de ambele părţi etnice implicate.

În acest context, devine mai clar de ce Saforov a fost întâmpinat acasă nu precum un criminal ca oricare altul, ci ca un erou pentru elibararea naţională. Şi devine, de asemenea, mai clar, de ce întregul popor armean s-a simţit atât de lezat de acest gest de absolvire. Şi de ce relaţiile ungaro-armene sunt astăzi la fel de delicate, precum au tot fost cele armeno-azere.

Ce înseamnă asta pentru relaţiile internaţionale?

Pentru Ungaria, mai ales că a declarat oficial că a primit asigurări că Saforov urma să-şi execute pedeapsa în continuare, acest val subit de antipatie armeană nu va însemna mai nimic. Ori se va estompa cu totul în timp (se ştie cum presa are talentul de a umfla antipatiile dintre ţări şi de a dramatiza lucrurile cu afirmaţii de tipul „Ungaria, armenii nu te vor ierta niciodată!”), şi chiar dacă nu cu totul, pe plan internaţional, Ungaria nu a pierdut mare lucru ca imagine. Sigur, relaţiile diplomatice au fost date în urmă pentru o vreme, iar gestul întreruperii lor este, într-adevăr, unul extrem. Menit să dea măsura unei mari supărări. Iar mesajul a fost transmis destul de clar. Însă restul lumii nu vede Ungaria ca pe o ţară dubioasă (sau cel puţin nu din cauza incidentului cu Saforov). În plus, s-ar putea ca ungurii să câştige şi un parteneriat economic privilegiat cu azerii.

Adevăratul învins la capitolul imagine este Azerbaidjan-ul. Ungaria a declarat că nu ştia şi că nu se aştepta ca Saforov să fie iertat. Toată responsabilitatea pentru gestul impardonabil o poartă, deci, Azerbaijan-ul. Ţara a intrat în vizorul întregii lumi printr-o dovadă de barbarie.

Însă în ce măsură e asta cu adevărat o pierdere de imagine? Nu într-o măsură prea mare. Desigur, vizibilitatea negativă nu e bună, însă nici imaginea cu care a plecat ţara nu era una grozavă. Aproape întregul Orient Mijlociu e asociat în Vest, ca imagine, cu termenii de zonă dubioasă şi fanatism. Azerbaidjan-ul nu era, desigur, mai prejos.

Cine câştigă ca imagine? Armenia, care îşi confirmă internaţional statutul de victimă (pe care l-a dobândit, oricum, încă de când cu discuţiile în jurul genocidului turc asupra armenilor). Dincolo de incidentul dureros şi de drama pierderii vieţii lui Gurgen Markarian (soldatul armean ucis), este interesant de observat cum un astfel de incident modifică relaţiile dintre state şi balanţa de imagine internaţională a părţilor implicate.

One Response to "Ungaria, Armenia şi Azerbaijan. Relaţii delicate"

  1. Dr.M Turcu   08/03/2014 at 12:26 pm

    Ungurii tribali, dupa marea infringere de la Lechfeld, au suferit un proces brutal de despecificare. este o fractura pe care n-au depasit-o, caatare sunt in fapt nesiguri de ei, nesiguranta pe care o supracompenseaza.

    Reply

Leave a Reply to Dr.M Turcu Cancel Reply

Your email address will not be published.