Raporturi de putere între Rusia, China și Statele Unite în Asia Centrală din perspectiva realismului ofensiv

Raporturi de putere între Rusia, China și Statele Unite în Asia Centrală din perspectiva realismului ofensiv

de lector universisar doctor Eugen Lungu

Universitatea Titu Maiorescu, București

Pentru a oferi răspunsuri la următoarele două întrebări: 1. Cum este distribuită puterea  în Asia Centrală în contextul competiției dintre Rusia, China și Statele Unite? Și 2. Care dintre cele două mari puteri, Rusia sau China,  se poate impune ca hegemon regional în Asia Centrală, în următoarele două-trei decenii? am cercetat surse deschise, lucrari de specialitate care au abordat raporturile de putere la care au fost implicate Rusia, China și Statele Unite în epoca post-Război Rece, dar și o serie de studii rezultate în urma desfășurării unor conferințe științifice precum și documente oficiale (tratate, memorandumuri, comunicate ale unor organisme și instituții publice din cele  trei state etc), publicate de agențile de presă din Federația Rusă, China și Statele Unite.

O analiză atentă și obiectivă a celor aproape trei decenii care au trecut de la destrămarea fostei Uniuni Sovietice demonstrează că cea mai mare parte a deciziilor majore și a acțiunilor de politică externă ale Federației Ruse și Chinei sunt fundamentate de principiile realismului politic ofensiv în timp ce liderii americani privesc deseori realitatea internațională prin lentila idealismului liberal, împărțind lumea în aliați virtuoși și adversari răi (Stephen M Walt), însă este interesant să precizăm că, în ciuda acestui lucru, multe dintre acțiunile de politică externă și din sfera securității, din ultimii ani, au fost fundamentate de principii realiste.

Pentru că ”marile puteri caută întotdeauna oportunități de a câștiga putere în detrimentul rivalilor lor” (Stephen M Walt), oricine studiază astăzi relațiile internaționale poate constata cu ușurință faptul că, în prezent, în spațiul Asiei Centrale se intersectează interese strategice majore de natură politică, militară și economică ale Rusiei, Chinei și Statelor Unite, fiecare încercând să obțină maximum de avantaje în raport cu puterile rivale, dar și cu cele cinci state ale regiunii.

SUA a dezvoltat în ultimele două decenii strategii bine gândite în Asia Centrală, pentru a-și atinge obiective strategice realiste și a limita cât mai mult influența chineză și rusească în această regiune Între cele cinci state central-asiatice și Rusia s-au dezvoltat raporturi economice și de securitate importante, fundamentate pe o moștenire comună, regimul sovietic, și relații culturale bazate pe un patrimoniu cultural comun, având ca element central limba rusă. Federația Rusă este marea putere pentru care spațiul geopolitic al Asiei Centrale cu cele cinci republici care au aparținut fostei URSS-Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan, Kîrgîzstan și Tadjikistan, reprezintă o zonă de interes strategic, o arie geopolitică care a creat Moscovei un teribil disconfort strategic odată cu secesiunea acestor republici de statul sovietic. Având în vedere că toate cele paisprezece state independente situate în imediata apropiere a statului rus, care au aparținut de statul sovietic, fac parte din conceptul adoptat de strategii ruși – ”Vecinătatea Apropiată”, iar cele cinci republici central-asiatice intră sub incidența acestui concept strategic, politica Kremlinului față de acest spațiu geopolitic este, în mod evident, de a-l menține în zona sa de influență. Puterea militară a statului rus, ținând seama de potențialul său militar și de poziția geografică, produce impactul regional cel mai puternic, comparativ cu celelalte două mari puteri. Așa-numita ”restaurație imperială”, ca strategie generală a Kremlinului în epoca Vladimir Putin, de care amintesc o serie de specialiști în geopolitica Rusiei actuale nu se putea realiza folosind instrumente ale soft power ci, așa cum precizează specialista franceză în istoria Rusiei, Hélène Carrerère d’Encausse ”Pentru a reconstrui un imperiu sunt necesare mijloace militare”.

Dacă bazele militare rusești din Asia Centrală exprimă un grad ridicat de influență al Moscovei în această regiune, poziționarea favorabilă a Moscovei în raport cu actorii statali ai regiunii a fost facilitată și de Organizația de Cooperare de la Shanghai (OSC), structură înființată în anul 2001 din care fac parte în prezent, alături de Rusia, China, India, Pakistan și patru republici central-asiatice-Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan și Kîrgîzstan. Strategia de ansamblu a acestei organizații, chiar de la înființare, a vizat amplificarea cooperării politice, economice și militare dintre statele membre, dar, având în vedere situația generală de securitate din Asia Centrală și regiunile învecinate, organizația și-a propus să combată separatismul și să lupte împotriva terorismului de orice fel.

Parteneriatul strategic dintre Rusia și China, semnat încă din 1996, a creat un cadru larg de cooperare între cele două mari puteri în domenii diverse, și oportunități de extindere a cooperării și cu alte state din diverse regiuni asiatice. Deși parteneriatul strategic dintre Moscova și Beijing are o vechime de un sfert de secol, iar cooperarea între cele două țări a ajuns la un nivel înalt, cu toate acestea cele două mega-state au o serie de interese divergente în Asia Centrală, ceea ce face ca orice încercare a Rusiei de a deveni hegemonul acestei regiuni să primească o puternică opoziție strategică din partea Beijingului.

Cauzele răcirii evidente a relațiilor ruso-americane sunt multiple, însă trei trebuie să fie enumerate în acest context: politica hegemonică a SUA, concomitent cu desconsiderarea intereselor Moscovei; continuarea extinderii NATO către granița estică a Rusiei; promovarea doctrinei războiului preventiv ca instrument în politica externă și de securitate a Washingtonului. Începând cu anul 2003, Rusia începe să renunțe la opțiunea strategică de apropiere de SUA, China devenind astfel principala direcție strategică a politicii externe a Kremlinului.

China a demonstrat că este o mare putere care exercită o puternică influență în diverse regiuni asiatice, inclusiv în Asia Centrală. Chiar dacă în prezent Bejingul are o putere militară mai redusă comparativ cu cea a Rusiei și a Statelor Unite, în mod deosebit în ceea ce privește domeniul armamentelor nuclear-strategice, liderii politici chinezi au înțeles foarte bine chiar din primii ani după desființarea URSS că potențialul Chinei de a fi un actor redutabil în Asia Centrală, în primul rând prin exercitarea unei puternice influențe economice la nivelul întregii regiuni. Statul chinez a inițiat și dezvoltat strategii inteligente de apropiere politică și economică de statele Asiei Centrale. Numeroase companii private ale Chinei au dezvoltat programe de investiții extrem de ambițioase în statele regiunii, urmărind, în primul rând, realizarea conexiunii între China și aceste țări printr-o vastă rețea de drumuri, căi ferate, comunicații, zboruri aeriene precum și conducte pentru transportul petrolului și gazelor naturale, care pentru China fac parte din Inițiativa Belt and Road.   

Marea strategie a Beijingului, ”Belt and Road Initiative” (Noul Drum al Mătăsii), lansată în Kazahstan în 2013, este un proiect grandios prin care China își exportă puterea economică în zeci de state din Asia, Africa și Europa, inițiativă prin care China urmărește să realizeze mari obiective economice și de infrastructură și în statele Asiei Centrale. Asia Centrală este gândită ca o componentă estențială a acestui uriaș proiect prin care Beijingul și-a propus să crească interconectivitatea și cooperarea economică în lume.

Având în vedere necesitățile tot mai mari de resurse energetice și materii prime ale economiei chineze și potențialul imens pe care-l oferă Asia Centrală sub acest aspect, este greu de crezut că interesele geopolitice si geoeconomice ale Chinei nu vor intra in coliziune cu cele ale Rusiei și ale SUA.

Statele Unite ale Americii exercită o puternică influență geopolitică în aceeastă regiune, impunându-se ca un competitor important în contextul aranjamentelor regionale de putere ale Moscovei și Beijingului. O primă analiză a raporturile geopolitice dintre Statele Unite și cele cinci țări din Asia Centrală conduce la concluzia că, deși statul american a fost în grupul primelor state occidentale care au recunoscut independența Kazahstanului, Turkmenistanului, Uzbekistanului, Kîrgîzstanului și Tadjikistanului, stabilind relații diplomatice cu acestea, Asia Centrală un a fost o prioritate strategică a politicii externe a statului american. Cuprinderea în parteneriatul pentru pace al Alianței Nord-Atlantice a statelor din Asia Centrală a impulsionat raporturile țărilor din regiune cu lumea occidentală, ceea ce a condus la intrarea într-o nouă etapă de evoluție politică a acestor țări în care a fost reconsiderată politica externă cu Statele Unite ale Americii, dar și cu celelalte state ale familiei occidentale.

Adoptarea de către Congresul Statelor Unite în 1999 a ‘Silk Road Law” reprezintă un reper extrem de important al dezvoltării relațiilor de cooperare dintre Washington și cele cinci state central-asiatice, această lege fiind menită să sprijine, în urmă cu mai bine de două decenii, independența economică și politică acestor țări care încă mai resimțeau urmele lăsate de regimul sovietic. Începutul secolului al XXI-lea a însemnat o schimbare a strategiei Statelor Unite față de Asia Centrală având în vedere noile tendințe care se profilau în politica mondială, pe fondul unor atitudini critice manifestată de unele personalități politice de la Moscova și Beijing, în mod deosebit, față de unipolarismul Washingtonului în sistemul international. Astfel, în primăvara anului 2000 Statele Unite au anunțat the ”Central Asian Border Security Initiative” (CABSI), un proiect gândit de Washington care să determine cooperarea și coordonarea diverșilor actori din mediul internațional în domeniul securității frontierelor printr-un dialog desfășurat cu regularitate la nivel regional la care să participe actorii statali interesați din Asia Centrală.

Creșterea masivă a prezenței Statelor Unite din punct de vedere militar și economic în regiunea Asiei Centrale, în mod deosebit după declanșarea războiului din Afganistan, a fost privită cu optimism de către o parte a liderilor politici din republicile central-asiatice, fiind considerată o alternativă la tendințele de hegemonie regională ale Rusiei, la vremea respectivă, dar și ale Chinei, care începuse expansiunea economică a regiunii. Faptul că liderii politici din statele Asiei Centrale aveau opțiunea politică de a se apropia și mai mult de Washington, mai ales după 2001, a fost o temă de politică externă incomodă pentru Moscova și Beijing la care cele două state au fost nevoite să găsească răspunsuri adecvate.

Construcția de magistrale pentru transportul gazelor natural și a petrolului din regiunea Mării Caspice și din Asia Centrală, unul dintre marile obiective ale New Silk Road, a condus la accentuarea rivalităților dintre Statele Unite, Rusia și China, la care s-au adăugat și alte state asiatice interesate de avantajele economice oferite de acest grandios proiect, respectiv Japonia, India și Coreea de Sud. În prezent, o serie de specialiști în geopolitica continentului asiatic, opinează că a crescut interesul Washingtonului față de New Silk Road, având în vedere rivalitatea strategică tot mai accentuată cu Beijingul, considerând că o astfel de strategie conduce la subminarea marelui proiect al Chinei, Belt and Road Initiative, lansat cu doi ani mai târziu. Astfel, liderii americani doresc să aloce sume importante pentru proiecte de investiții în cadrul New Silk Road, dar și să determine aliații asiatici să-și sporescă investițiile în cadrul acestu proiect, îngustând posibilitățile de manifestare ale Chinei în cadrul initiativei lansate de statul chinez.

În contextul geopolitic creat de războiul din Afganistan, se poate spune că Rusia și China, dincolo de interesele concurente în unele regiuni asiatice, au și interese geostrategice care le apropie, cum este acela de a se opune superputerii Statelor Unite ale Americii. În primul rând pentru faptul că atât Rusia, cât și China sunt interesate ca regiunea Asiei Centrale să aibă un nivel corespunzător de securitate, favorizând, astfel, dezvoltarea investițiilor străine și eliminând pericolul exportului de insecuritate către statele lor. Iar în al doilea rând, atât rușii, cât și chinezii și-au dorit o influență americană cât mai redusă în zona centrală a continentului asiatic.

Până în prezent statele din Asia Centrală, prin raporturile de cooperare care le-au dezvoltat cu Rusia, China și Statele Unite, dar și datorită țesăturii de relații care s-a format între cele cinci republici, nu au oferit posibilitatea unei mari puteri regionale sau extraregionale să devină puterea dominantă a regiunii și să se profileze ca viitor hegemon. Credem că situația de echilibru în care se găsește astăzi regiunea Asiei Centrale, din perspectiva raporturilor de putere între cei trei mari actori statali pe care i-am analizat, este situația geopolitică ideală care perimite celor cinci țări ale regiunii să progreseze pe calea modernizării economice și sociale și să fie actorii unui mediu regional de securitate în care amenințările (terorismul, extremismul religios, secesionismul, etc) sunt ținute sub control cu sprijinul celor trei mari puteri. În ciuda dorinței de hegemonie a Rusiei, dar și a Chinei, în Asia Centrală, conform principiilor realismului ofensiv, credem că Statele Unite și cu siguranță India, având în vedere creșterea rapidă a puterii acesti mare stat asiatic, au forța să influențeze mediul geopolitic regional pentru ca în următoarele două-trei decenii nicio mare putere să nu devină hegemonul Asiei Centrale. 

Leave a Reply

Your email address will not be published.