Procesul lui Radovan Karadzic

Procesul lui Radovan Karadzic

220px_Evstafiev_Radovan_Karadzic_237534977Radovan Karadzic, liderul sârbilor bosnieci din timpul războiului iugoslav, a fost capturat pe 21 iulie 2008, după doisprezece ani de fugă, fiind acuzat de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie (TPI) de crime de război şi genocid împotriva bosniacilor musulmani şi croaţi. Judecata sa a început câteva zile mai târziu după capturare, însă politicianul sârb nu şi-a început apărarea decât la mijlocul lunii octombrie a acestui an. Mass-media internaţională pare să îl privească în mod unanim dezaprobator pe Karadzic. Singurii care îi iau apărarea sunt o parte dintre sârbi, ce tind să-l privească drept erou şi victimă a luptei sârbilor de pretutindeni pentru afirmare naţională (conform AcadeMedia Srbija).

Odată cu apărarea sa şi cu declaraţiile pe care Radovan Karadzic le-a dat cu această ocazie, personajul a revenit dramatic în vizorul internaţional. Sute de oameni ale căror familii au fost dezmembrate de crimele războiului iugoslav au călătorit la Haga pentru a fi martori la audierea liderului sârb. Exclamaţiile şi ţipetele care au venit din sală au arătat surpriză şi indignare la declaraţiile acestuia: Karadzic s-a declarat nevinovat, afirmând că tot ce a făcut în timpul războiului a fost o încercare de a minimiza pe cât posibil pierderile de vieţi umane. Nu numai că este nevinovat, a declarat el, dar ar trebui chiar să i se mulţumească pentru lucrurile bune pe care le-a făcut.

Mass-media şi opinia publică de pretutindeni par să privească neîncrezător aceste afirmaţii. Toate dovezile existente indică spre vinovăţia fostului lider: crimele de care este acuzat s-au petrecut fără îndoială, toţi foştii locotenenţi şi apropiaţi ai săi au fost deja găsiţi vinovaţi şi condamnaţi, el însuşi s-a ascuns de justiţie timp de doisprezece ani etc. Sârbul, supranumit de media occidentală şi „Măcelarul din Bosnia” pare a fi un monument de minciună şi ipocrizie.

Ironia este sporită şi de următoarele detalii: Radovan Karadzic a fost educat ca psihiatru, în timpul depoziţiei sale în propria apărare a declarat că este o persoană calmă, tolerantă şi deosebit de empatică; fiecare explozie care s-a abătut asupra civililor bosnieci (explozii şi atacuri de care de altfel este acuzat) l-a durut personal, din nou conform apărării sale; a studiat suplimentar şi literatură şi a publicat numeroase volume de povestiri şi poezie (inclusiv pentru copii), multe dintre ele fiind publicate cât timp a fost în urmărire internaţională; iar tot timpul petrecut ascunzându-se a lucrat drept vindecător şi practician de terapii alternative (precum meditaţii, ritualuri cu plante şi alte tehnici spirituale), sub numele fals de Dr Dragan David Dabic, metamorfozat într-un hippy cu plete de orientare new-age.

Istoria sa de înşelătorie pare a fi una veche: înainte de a deveni politician, cât timp a lucrat ca psihiatru, îşi rotunjea adesea veniturile eliberând certificate false de boală mentală celor care vroiau să se pensioneze mai repede sau, mai grav, celor care vroiau să scape de acuzaţia de crimă pledând pentru nebunie. După ce a înfiinţat un partid politic al sârbilor, a fost timp de câţiva ani o voce foarte moderată a scenei politice iugoslave, pretinzându-se un avocat al multiculturalismului (deşi nu neapărat sub acest termen, care nu era atât de folosit atunci precum astăzi). În vreme ce discursurile puternic naţionaliste prindeau tot mai mare teren în viaţa politică din Iugoslavia acelor vremuri, Radovan Karadzic refuza să adopte un discurs naţionalist, pledând pentru valori universale şi declarând că Iugoslavia nu poate fi decât patria a mai multe naţionalisme (sârb, croat şi musulman) care trebuie să înveţe să coexiste. Acest detaliu din biografia sa politică este şi cea mai importantă dovadă pe care se bazează susţinătorii săi când îi afirmă nevinovăţia.

Totuşi, politicianul a schimbat destul de repede discursul în 1991, când musulmanii şi croaţii au cerut deprinderea Bosniei din Yugoslavia fără a lua în considerare opinia sârbilor. Karadzic nu a mai susţinut în acel moment valorile universale, ci a trecut la a face ameninţări din partea grupului său naţional. Când indepenţa Bosniei a fost recunoscută internaţional în primăvara anului 1992, tensiunile au escaladat într-un război lung care a dus la numeroase mascare, unele fără precedent în Europa de la finele celui de-al doilea război mondial încoace (precum masacrul de la Srebrenica în care şi-au pierdut viaţa mai mult de 7000 de tineri bosnieci musulmani). Per total, războiul a dus la pierderea a mai mult de 200.000 de vieţi, deşi Radovan Karadzic a pretins în apărarea sa că cifrele au fost umflate de cel puţin patru-cinci ori şi că numărul redus al victimelor i se datorează de fapt lui şi eforturilor sale pentru pace. Deşi crimele au fost comise de toate părţile implicate, Tribunalul a declarat că majoritatea au avut pe sârbi drept autori şi că acest grup etnic, prin urmare, a fost cel mai responsabil pentru atrocităţile războiului iugoslav.

E drept că tabloul acelui război este încă destul de încâlcit factual. S-a confirmat faptul că au fost angajaţi destui mercenari islamici din afara graniţelor (printre care şi un nume de notorietate, Osama bin Laden, care a primit apoi cetăţenie bosniacă drept recunoştinţă pentru „serviciile” sale) care au intervenit în amfiteatrul de operaţiuni decapitând numeroşi civili bosnieci şi sârbi. Datele de până acum arată că nici croaţii locali, care au beneficiat de armata naţională a Croaţiei, nu au fost mai prejos în ceea ce ţine de comiterea de atrocităţi. Însă pretenţiile lui Karadzic de a se declara nevinovat şi mai ales acuzaţiile sale conspiraţioniste – care afirmă că „duşmanii” săi (anume etniile rivale din zonă) sunt de fapt autorii crimelor de război, însă le-au orchestrat în aşa fel încât să indice spre el – sunt în mod cert dubioase.

Ce încâlceşte şi mai mult povestea, precum, de altfel, orice altă poveste legată de un conflict, sunt particularităţile culturale şi identitare implicate. La ceva vreme după ce Eric Hobsbawm (istoric marxist britanic contemporan care s-a stins recent, pe 1 octombrie a acestui an) a declarat că naţionalismul este mort, naţionalismul pare a fi totuşi mai viu ca niciodată, din moment ce atâţia oameni continuă să lupte, să ucidă şi să moară înflăcăraţi de un astfel de avânt. Privind lucrurile dintr-o perspectivă macro, devine mai uşor de înţeles cum presiunile identitare ale propriului grup pot face pe cineva să devină mai preocupat de imaginea pe care o are în interiorul acelui grup decât de statutul de criminal pe care l-ar putea avea în oricare alt grup din exterior. Însă tot acest relativism cultural şi discursiv este util pentru a înţelege mai în profunzime doar până la un punct. Dincolo de raţionalizări şi naraţiuni construite, o crimă rămâne o crimă indiferent de variablitatea diversităţii sistemelor de valori.

Cea mai semnificativă poveste legată de acest subiect este, după mine, cea relatată de un reporter BBC, Allan Little, care l-a intervievat pe Karadzic acum douăzeci de ani, în punctul culminant al războiului. A fost primit în camera de hotel a politicianului sârb, în timp ce acesta se afla în Geneva pentru negocieri legate de pace. Au luat loc pe pat, la scurt timp după ce Karadzic tocmai refuzase ultimul plan de pace conturat. Conform lui Little, reporterul i-a sugerat atunci că se află la o răscruce. Poate ori să accepte planul şi să fie amintit drept un arhitect al păcii, sau poate să-l respingă şi să o ia pe un drum sângeros care să îl ducă într-o bună zi într-o celulă de închisoare din Haga. Karadzic a râs cu politeţe şi a răspuns: „No Serb leader could possibly accept such a plan” (Nici un lider sârb nu ar accepta un asemenea plan).

După toate probabilităţile, Karadzic va fi condamnat. Ce rămâne însă de văzut este cum se va desfăşura dramaturgia procesului său (împrumutând aici metafora vieţii dramaturgice a lui Erving Goffman aplicată în domeniul dreptului şi a relaţiilor internaţionale): dincolo de faptul că aşa-numitul „Măcelar din Bosnia” încearcă acum să joace la nivel individual rolul victimei, este interesant de văzut cum grupuri etnice în ansamblu şi entităţile multietnice care reprezintă instituţiile implicate vor juca diverse roluri de victimă, de outsider empatic, de legiutor care despăgubeşte, care confiscă şi acordă drepturi etc. Dacă în amfiteatrul clasic de război lupta se dă pentru teritoriu şi resurse, îm amfiteatrul unui astfel de proces internaţional lupta se dă pentru cele mai dezirabile roluri, pentru imagine şi pentru ocazia de a întări relaţiile cu alte entităţi politice.

Leave a Reply

Your email address will not be published.