Pornind de la această întrebare, voi încerca să scot la iveală cauzele pentru care expansiunea Rusiei și politica sa externă dură nu își găsesc o opoziție bine conturată în politica americană. De asemenea, date fiind coordonatele geopolitice actuale, încorporarea Crimeei în statul rus și atragerea Ucrainei spre zona europeană, devine tot mai aproape de împlinit scenariul unui nou război rece cu granițe aproximativ delimitate între cele două civilizații.

            În ultima jumătate de secol, de când se află în topul ierarhiei mondiale, atât din punct de vedere economic, cât mai ales politico-militar, Statele Unite și-au construit o politică extrem de solidă, iar printre rezultatele acesteia se numără evident câștigarea Războiului Rece și demantelarea Imperiului Sovietic. Dincolo de confruntarea mondială cu URSS, SUA au manifestat un permanent interes pentru Europa, sprijinind uneori chiar fățiș, coagularea politică și construirea unei voci singulare. Motivele pentru care Statele Unite au dezvoltat o astfel de politică până în 1990 sunt evidente, mai ales că și atitudinea europenilor era una extrem de îngăduitoare față de americani. Comuniunea de interese a dus la prezervarea status-quo-ului, iar dinamismul politic, cursa înarmărilor și certa putere economică superioară a Occidentului au pus capăt Războiului Rece.

            Perioada post-1990 s-a dovedit a fi una extrem de dificilă, mai ales că anterior colapsului sovietic, specialiștii și cercetătorii nu au reușit să identifice momentul 1989 ca fiind sfârșitul Războiului Rece, și evident că astfel nu au identificat, nici modul cum se va organiza lumea post-bipolarism. La nivel internațional, sfârșitul Războiului Rece a fost văzut mai ales ca o mare victorie occidentală ce avea să deschidă spațiul internațional spre unipolarism. De fapt, acest lucru era greu de realizat și s-a dovedit curând improbabil, căci, fără competitorul ideologic, Statele Unite s-au confruntat cu multe probleme, printre cele mai importante, fiind cele legate de focoasele nucleare rămase pe teritoriul unor state post-sovietice. De asemenea, erupția unor noi conflicte în Orientul Mijlociu și apariția unor evoluții primejdioase și dificil de abordat în Balcani și în zonele de la frontiera noii Federații Ruse, au făcut ca perioada post-Război Rece să se dovedească cel puțin la fel de dificilă ca cea anterioară.

            În anii ’90, se poate vorbi despre o lipsă de reacție a Rusiei, care nu era adaptată la noile realități geopolitice, fapt ce a condus la o relaxare și asupra sistemului euro-atlantic. Mai mult, în preajma noului mileniu, lumea europeană a încercat o autonomizare sau chiar o separare de cea americană în domeniul strategic și militar, însă din cauza posibilităților economice reduse și a problemelor de cooperare politică, acest lucru s-a dovedit a nu fi realizabil. Comuniunea de interese se părea că a dispărut, iar odată cu ea au apărut enunțate diverse interese naționale destul de contradictorii între ele. În ciuda apariției de falii în lumea euro-atlantică, până la sfârșitul secolului XX, Rusia nu a reușit să aibă o viziune omogenă și să profite. Treptat, statele est-europene au aderat la structurile euro-atlantice, iar după revoluțiile portocalii din 2004, era clar că Occidentul își joacă șansele la maxim.

            Deși, din punct de vedere conceptual, s-a relevat faptul că perioada post-Război Rece nu a fost una a unipolarismului, ci mai degrabă a multipolarismului, Statele Unite au avut un rol foarte important în construirea viziunii strategice de extindere a lumii occidentale spre Est. Dat fiind și contextul internațional, cu amenințări venite dinspre Orientul Mijlociu, întregul spațiu geografic din vecinătatea Rusiei și a Orientului trebuiau să devină stabile și cât se poate de puternice pentru a nu crea și alte vulnerabilități. Între măsurile adoptate de lumea euro-atlantică pentru construirea unui sistem competitiv, s-au numărat inclusiv summiturile cu Rusia, atât la nivelul NATO, cât și la cel al Uniunii Europene, însă cu rezultate destul de nesemnificative.

            Politica externă americană a suferit o transformare importantă odată cu venirea la putere a democraților, mult mai flexibili și deschiși, având o viziune diferită de republicani. Inițial, punând accent pe o mai mare deschidere în relațiile cu Rusia, retragerea din Irak și consolidarea parteneriatului transatlantic, politica externă americană a avut unele rezultate remarcabile, însă nefiind confruntată cu o situație deosebită, a funcționat într-un ritm normal. Pe de altă parte, neimplicarea activă în Europa și criza economică au făcut ca Statele Unite să devină nepregătite în cazul unei ofensive diplomatice rusești, fapt demonstrat în cazul Crimeei. Considerând că Uniunea Europeană poate rezolva sau ar trebui să rezolve unele probleme din Europa și din vecinătatea sa, Statele Unite au ales o politică mai mult verbală față de evoluțiile din Europa după 2012, iar acest lucru a dus la situația tot mai incertă din Europa de Est. Se poate spune că politica americană a conținut unele greșeli strategice și o lipsă de viziune pe termen mediu și lung, ce au făcut ca în cazul celerității cu care Rusia a condus operațiunile politico-militare din Crimeea, Statele Unite, în frunte cu Barack Obama, să nu aibă o perspectivă coerentă.

            Din punct de vedere strategic, Statele Unite par într-o amorțire după ce Crimeea a intrat în componența Federației Ruse și mai mult, nu oferă un cadru de acțiune competitiv și prompt a răspunde nevoii de securitate din zonă. State precum Republica Moldova, Ucraina sau Azerbaidjan ar trebui să dispună mai întâi de o oportunitate de a intra în NATO și nu în UE, care oricum nu poate oferi o dimensiune de securitate și pe deasupra, mai este și dependentă de resursele rusești.

În ce privește sprijinul energetic oferit de americani Europei, acesta pare mai mult o butadă în acest complicat sistem geopolitic, în care statele europene cooperează cu Rusia în varii domenii. În actualele condiții, politica externă americană pare intrată într-un moment dificil, iar odată cu întârzierea implementării unor decizii de securitate, care să stopeze ofensiva rusă, situația se agravează pe plan geopolitic, iar poziția americană se erodează.

  analize, bipolarism, crimeea, decizii, Obama, putin, rusia, strategia sua, SUA, unipolarism