De ce consider acest lucru? Din două motive simple:

1. Iranul a fost deja de acord în noiembrie 2013 cu o serie de prevederi care practic împiedică crearea unui dispozitiv nuclear, deci orice concesii ulterioare în acest sens trebuie făcute în schimbul unor concesii pe puncte cheie de mare interes pentru Teheran;

2. Lăsând la o parte retorica americană, iraniană sau israeliană, Teheranul nu își mai dorea de fapt arme nucleare încă de dinainte de acordul de anul trecut cu Statele Unite.

De ce?

Ani la rând Iranul și marile puteri nucleare (adică P5+1: Franța, Germania, Statele Unite, Marea Britanie, China, Rusia + Germania) au purtat negocieri menite să oprească programul nuclear militar iranian sau măcar să-l încetinească. Până in noiembrie 2013 toate negocierile au eșuat formându-se treptat percepția – eronată de altfel – că Iranul își dorește cu orice preț construirea de arme nucleare. Acest lucru poate că ar fi fost valabil pe vremea Șahului,în anii 90′ sau pe la începutul anilor 2000, însă în ultimii ani, datorită contextului geopolitic din Orientul Mijlociu, armele nucleare cu siguranță nu au fost prioritatea Teheranului, întrucât ele mai mult ar fi vulnerabilizat Iranul din punct de vedere al securității. Dar nu doar factorul de securitate are relevanță în toată această ecuație,lângă el mai adăugându-se o altă serie de motive de natură economică, tehnologică și bineînțeles politică, pentru care Teheranul nu are și nu a avut in ultimii ani nici un interes real în a construi efectiv o armă nucleară.

Factorul economic și tehnologic

Să presupunem pentru o clipă că Iranului nu i s-ar fi impus sancțiuni economice de către comunitatea internațională. Să presupunem că nu ar fi avut loc nici acțiuni de sabotaj prin intermediul virusilor din partea serviciilor de informații străine (ex: virusul Stuxnet) și în sfârșit, să presupunem că nu ar fi avut loc nici asasinate asupra cercetătorilor iranieni (ex: asasinarea lui Mostafa Ahmadi-Roshan), executate după toate indiciile tot de către serviciile de informații străine. Chiar și în această situație ideală tot ar fi fost nevoie de:

• Ani de zile de cercetări și de cantități masive de resurse, nu pentru dezvoltarea unei arme nucleare, ci pentru dezvoltarea mijloacelor tehnologice și industriale de a o construi;

•  Să spunem ipotetic că acele mijloace au fost dezvoltate. Ar urma alți câțiva ani de cercetare și de investire masivă de noi resurse în program pentru crearea unui dispozitiv nuclear în sine. Însă cel mai probabil că dispozitivul ar fi într-o primă fază destul de rudimentar și prea mare pentru a fi utilizat la standardele secolului XXI, adică pe o rachetă. Ori pentru ca o armă nucleară să reprezinte întra-devăr o amenințare este necesară instalarea dispozitivului nuclear pe o rachetă, motiv de altfel de înțeles întrucât vremurile lansării bombelor nucleare din bombardiere au apus împreună cu cel de-al Doilea Război Mondial. Din acest motiv, dispozitivul trebuie perfecționat și adus la o mărime îndeajuns de mică încât să permită instalarea lui pe o rachetă;

• Bineînțeles, este nevoie și de crearea rachetei care să transporte focosul nuclear până la destinație. Și așa cum experiența Coreei de Nord ne-a demonstrat, acest lucru poate dura aproape la fel de mult sau chiar mai mult decât crearea dispozitivului nuclear în sine, pentru că și aici vorbim de ani buni de cercetare și de teste;

• Presupunând că și acest pas a fost depășit, trebuie executate mai multe teste, care să asigure că racheta va zbura în condiții optime cu tot cu încărcatura nucleară atașată, cum ar fi de exemplu ieșirea și reintrarea în atmosfera planetei – dacă vorbim de rachetele balistice de rază lungă –. Ori, din nou, experiența Coreei de Nord ne-a arătat căși acest lucru necesită mult timp și multe resurse – nord-coreenii încearcă din 1998-1999 crearea unei rachete capabile să care o încărcătură nucleară pe distanțe mari -.

Iranul nu a reușit să treacă peste toate aceste impedimente, chiar și cu expertiză rusească. Și pentru a o face ar trebui să continue să investească enorm de multe resurse materiale și umane. mult prea multe pentru posibilitățile sale actuale. Iar produsul final nu ar face altceva decât să complice situația geopolitică iraniană într-un mod inutil. Deci estimările conform cărora Iranul ar fi putut avea rachete nucleare până în 2015 sau 2016 erau în mod deliberat făcute pentru a demoniza Iranul – lucru care a funcționat de altfel – și pentru a oferi astfel suportul necesar pentru a motiva acțiuni ale serviciilor secrete sau pentru a se crea presiune diplomatică.

Factorul “overt”și factorul “covert”

Iranul deține cea mai mare și mai puternică forță militară convențională din Orientul Mijlociu. Și chiar dacă preponderent aceasta este în continuare o forță militară tipică Războiului Rece –adică extinsă, insuficient pregătită pentru a face față unui război modern și echipată cu armament destul de învechit – , combinată cu geografia preponderent muntoasă a țării, este suficientă pentru a descuraja un atac convențional asupra Iranului. Trebuie precizat însă că armata are rol pur defensiv, întrucât folosirea ei împotriva oricărui stat arab din zonă ar atrage o intervenție militară din partea Statelor Unite ale Americii și în anumite condiții și a altor state.

În scopuri ofensive Teheranul folosește din plin foarte eficienta sa capacitate “covert”,adică rețeaua informațională pe care a petrecut 30 de ani să și-o construiască și grupurile proxy (cum ar fi Hezbollah). A utilizat  aceste mijloace atât pentru a susține regimul lui Bashar al-Assad, cât și pentru a crea instabilitate în Bahrain – și ceva mai puțin în Arabia Saudită -, dar și pentru înglobarea Irakului în sfera sa de influență, chiar și în condițiile în care trupe americane încă erau staționate acolo.

Așadar, Iranul are capacitatea atât de a ataca – covert -, cât și de a se apăra împotriva oricărui stat din regiune – covert si overt – , făcând astfel inutilă o posibilă armă nucleară.

Și deci până la urmă unde se încadrează armele nucleare în strategia geopolitică a Iranului?

Răspunsul este foarte simplu:deocamdată nicăieri. Și am enumerate mai sus cele mai importante motive.

Concluzii

Economia Iranului a întâmpinat probleme serioase pe de o parte din cauza anilor succesivi de sancțiuni tot mai aspre, pe de altă parte din cauza Războiului din Siria, dar și din cauza programului nuclear militar. Practic, în ultimii ani, cheltuielile Iranului au crescut din ce în ce mai mult, în timp ce veniturile – obținute preponderent din vânzarea de energie – au scăzut.

Iar în momentul în care regimul de la Damasc a folosit arme chimice, Iranul risca să piardă Siria și odată cu ea orice posibilitate de a-și crea sfera de influență de la Golful Persic la Marea Mediterană, visul Iranului de decenii. Astfel că au folosit acea monedă de care nu aveau chiar nevoie, pe care o păstraseră exact pentru momente critice și care oricum ajunsese să fie mai mult o povară decât un avantaj: programul nuclear militar.

Iranul defapt nu și-a dorit arme nucleare pentru că nu are nevoie de așa ceva, ci doar de un program care să ofere certitudinea că o armă nucleară ar putea fi construită cândva. “Certitudinea” sau “probabilitatea” sunt suficiente pentru a forța țări precum Statele Unite sau Franța să vină la masa negocierilor. Este aceeași strategie folosită cu succes și de Coreea de Nord.

În concluzie, putem spune că amenințarea iraniană la adresa țărilor din Orientul Mijlociu este formată din serviciile de informatii, proxy-urile și într-o măsură mult mai mică, forțele convenționale militare. Iranul a reușit în ultimul deceniu să pună în pericol întregul echilibru al puterii pe care americanii și-l doreau în momentul invaziei Irakului și au făcut acest lucru fără arme nucleare și chiar și fără existența unui program nuclear militar complet funcțional. A folosit însă ideea de “certitudine” pentru a-și crea un avantaj geopolitic, fără care poate că nu ar fi putut trata cu Statele Unite pe picior de egalitate în noiembrie 2013.

De asemenea, iranienii nu prea mai au ce concesii majore să facă în privința programului lor nuclear militar, decât eventual să-l închidă complet. Și este greu de crezut că vor face acest lucru pentru că pe fond ea este o ambiție mai veche a lor, care-și are originile încă de pe vremea Șahului. In felul acesta Iranul poate muta ideea de “certitudine”de la a avea o armă nucleară, la acea de a avea un program nuclear care să poată crea cândva o armă nucleară.

Din aceste motive orice negocieri ulterioare Acordului din 2013 nu vor putea fi “finale”. Asta ne poate face să credem că de fapt orice negocieri dintre Iran și P5+1 post-Acordului din 2013 au loc pentru a discuta defapt alte teme, cum ar fi Siria.

  acordul iran p5+1, programul nuclear iranian, programul nuclear militar iranian, relatia iran-sua