Marina militară chineză, o forță regională sau ceva mai mult?

Obiectivul tot mai evident al forțelor navale militare chineze este să surmonteze vulnerabilitatea de natură geografică a Chinei și să securizeze rutele comerciale maritime, începând cu cele din Marea Chinei de Sud.

Marina militară chineză, o forță regională sau ceva mai mult?

De ani buni, China face eforturi susținute de a-și îmbunătăți forțele armate, calitativ și cantitativ – preponderent cantitativ – , devenind una dintre principalele puteri militare regionale, cu aspirații la statutul de putere globală. În urmă cu trei ani, China a trecut la modernizarea doctrinei militare și a structurii organizatorice a armatei, vechea organizare fiind o moștenire maoistă, inadecvată funcționarii unei armate care se dorește a fi modernă. Procesul de modernizare încă nu s-a încheiat și foarte probabil că va mai ține câteva decenii, el fiind influențat de un set complex de factori de natură economică, politică, istorică și geografică. Acest ultim factor s-ar putea să fie cel mai problematic întrucât configurația geografică a Asiei de Est și de Sud-Est nu avantajează deloc China, fiind un real obstacol natural.

Obiectivul tot mai evident al forțelor navale chineze este să surmonteze această vulnerabilitate de natură geografică și să securizeze rutele comerciale maritime, începând cu cele din Marea Chinei de Sud. Rute care, de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, sunt controlate de flota Statelor Unite. Acest obiectiv este esențial pentru China datorită faptului că economia și stabilitatea ei depind de comerț, mai ales de exporturi.

Au fost prioritizate rutele Mării Chinei de Sud, dat fiind faptul că cel mai important partener comercial al Chinei este Uniunea Europeană dar și pentru că o bună parte a materiilor prime importate vin din țările arabe sau din Africa. Practic, aceasta rută este esențială pentru concretizarea inițiativei One Belt One Road. În plus, Marea Chinei de Sud este ceva mai puțin expusă incursiunilor flotei japoneze și celei americane din Pacific decât Marea Chinei de Est.

Pentru a-și promova interesele, China are la dispoziție un arsenal impresionant, dacă este să-l comparăm cu cel al flotelor statelor Asiei de Sud-Est.

Are 11 submarine nucleare de diferite modele – adică de adâncime mare -, aproape 60 de submarine diesel – adică de adâncime mică -, în jur de 30 de distrugătoare, 50 de fregate, 40 de corvete și multe alte tipuri de nave de luptă mai mici sau de suport. În total, vorbim de câteva sute de nave. Nicio altă flotă din Marea Chinei de Sud nu ajunge la aceste cifre.

Dotarea chineză nu este, însă, la fel de impresionantă dacă este să o comparăm cu cea a Statelor Unite sau a Japoniei, principala putere navală din Asia de Est.

De exemplu, cele 11 submarine nucleare utilizează o tehnologie învechită, fiind mai zgomotoase și mai ușor de detectat decât submarinele sovietice din anii ‘70. Asta deși o parte a lor, mai exact submarinele tip 094,  sunt relativ noi. Cele vechi, respectiv submarinele tip 091, sunt chiar mai puțin silențioase. Cu astfel de submarine, China are șanse minime să treacă Strâmtorile Luzon și Tsushima fără să fie detectată, ambele strâmtori fiind controlate de Statele Unite sau de aliații acesteia, ambele reprezentând intrări în Oceanul Pacific, spațiu controlat de flota americană din Pacific. În aceaste condiții, submarinele nucleare chineze nu pot opera în apele adânci ale Pacificului, ceea ce ar fi de așteptat să facă.

În plus, flota chineză deține doar două portavioane, dintre care doar unul singur este funcțional, portavionul Liaoning, folosit pentru antrenament și vechi de 33 de ani – e drept, însă, că a fost modernizat. Teoretic, până în 2015 ar fi trebuit să mai lansaze alte două portavioane, iar cândva după 2020 ar trebui să fie terminate și două portavioane nucleare. Ambele planuri au suferit modificări, China lansând un portavion de abia anul trecut, incomplet dotat și care se va afla în perioada de teste până în 2020, deci nu va putea fi utilizat pentru operațiuni.

La deficitul de dotare se adaugă unul chiar mai important, cel referitor la experiența operativă. Și din acest punct de vedere, China se află cu decenii în urma Statelor Unite și a Japoniei, și chiar a Marii Britanii, Franței și Rusiei. Până și India are mai multă experiență în operarea unui portavion. Altfel spus, comandanții chinezi nu știu să utilizeze un portavion într-o situație de război.

De asemenea, îi lipsesc avioanele moderne pentru portavioanele planificate. În momentul de față, este utilizat modelul Shenyang J-15, un avion relativ nou, de generația a treia, de producție chineză, bazat pe modelul celui de producție sovietică, Sukhoi Su-33. Progrese se fac și din acest punct de vedere, dar sunt lente și foarte costisitoare. Asta pentru că dezvoltarea de la zero a unui singur avion presupune cercetări pe mai mulți ani, numeroase teste și o industrie, pe verticală și orizontală, care să producă fiecare componentă în parte. Ori toate acestea necesită un buget consistent.

 

Marina, un instrument de expansiune regională…și atât

Dintre toate ramurile forțelor armate chineze, Marina este, probabil, singura care nu este doar o forță politienească, ci și un instrument de expansiune. Dar la cum arată acum, nu poate fi decât, cel mult, o forță regională și chiar și așa, doar față de țările mai mici. Pentru a putea contesta cu adevărat supremația Statelor Unite în regiune și la nivel global, China are nevoie de o flotă mult mai puternică decât cea pe care o are acum. Are nevoie de mai multe portavioane și de nave ceva mai moderne care să-i însoțească portavioanele. Are nevoie și de personal cu experiență, începând cu amiralii, precum și de avioane mai performante. Și la fel de important, are nevoie de un sistem de alianțe la nivel global și de porturi sigure, factori esențiali în asigurarea mobilității unei flote. Fără îndeplinirea acestei ultime condiții, o flotă, indiferent cât de numeroasă și avansată tehnologic este, nu poate reprezenta o forță la nivel global, ci doar la nivel regional.

Practic, colonizarea forțată a un număr destul de mare al Insulelor Spratly, cu tot cu recifuri, reflectă exact această situație. China este nevoită să își folosească resursele militare navale preponderent în Marea Chinei de Sud și, într-o măsură ceva mai mică, în Marea Chinei de Est.

Leave a Reply

Your email address will not be published.