Forțele terestre chineze, o forță polițienească sau una militară?

Funcțiile forțelor terestre au rămas, preponderent, aceleași de pe vremea maoistă.

Forțele terestre chineze, o forță polițienească sau una militară?

Spre deosebire de Marină, care funcționează ca un instrument pentru expansiune teritorială și lărgirea sferei de influență, forțele terestre chineze se încadrează în categoria forțelor militare defensive și cu scop de mneținere a ordinii publice interne, cu caracter polițieneșc. Armata terestră deține o echipare relativ bună, sub aspect cantitativ și chiar calitativ, de exemplu tancurile, desfășurând un număr impresionant de oameni.

Funcțiile forțelor terestre au rămas preponderent aceleași de pe vremea maoistă, și anume: protejarea teritoriului chinez în fața amenințărilor externe, menținerea integrității teritoriale a Chinei, adeseori pusă în pericol în trecut, conservarea dominației Partidului Comunist (să o numim menținerea stabilității interne), atunci când măsurile de natură socio-economică nu au dat rezultatele scontate. Un exemplu concret în acest sens îl constituie intervențiile armatei chineze în provincia Xinjiang, o regiune împărțită între populația Han, majoritară în China, și minoritatea uigură, o populație turcică, musulmană. Atribuțiile preponderent defensive ale  forțelor terestre chineze le fac ușor inadecvate emiterii unor ambiții globale, limitându-le  la nivel regional. Deși până și la acest capitol lucrurile sunt discutabile pentru că statul chinez are vecini cu armate puternice, precum India sau Federația Rusă. Aceasta din urmă având mult mai multă expertiză pe plan militar.

Uneori, așa cum a fost în cazul scurtului război sino-vietnamez din 1979 sau al războiului din Coreea din perioada 1950-1953, forțele terestre au fost utilizate cu scop aparent ofensiv. În ambele situații a înregistrat pierderi mari, în principal din cauza dotărilor slabe și a lipsei de experiență. Atât Vietnamul, cât și Peninsula Coreea reprezintă zone tampon importante pe care China consideră că trebuie să le domine. Dar în ambele situații, operațiunile militare s-au dovedit a avea un caracter eminamente defensiv.

În Coreea, intervenția chineză a dus la divizarea,  implicit slăbirea, peninsulei, o situație care nu are de ce să nu-i convină și în ziua de azi. Pe fond, o Coree divizată este de preferat uneia unificate, fie ea și comunistă. Iar Vietnamul devenise o potențială problemă, pe de o parte datorită armatei destul de puternice formate în deceniile în care se confruntase cu armata franceză, iar mai apoi cu cea americană. Și pe de altă parte, U.R.S.S. transformase, practic, Vietnamul într-un satelit sovietic, grație suportului material consistent pe care l-a oferit de-a lungul timpului. Stare de fapt pe care China nu o putea accepta, ținând cont că devenise un adversar declarat în plan regional al Rusiei sovietice, începând cu întâlnirile Nixon-Mao din 1972.

Pierderile mari înregistrate în mai sus-menționatele conflicte ne duc la principala problemă a forțelor terestre chineze: lipsa de expertiză în purtarea unui război convențional major. Într-o oarecare măsură, această deficiență este de înțeles ținând cont că singurele conflicte majore în care a fost implicată în ultimii 70 de ani au fost războiul din Coreea, încheiat acum 65 de ani, și scurtul război sino-vietnamez, încheiat acum 39 de ani. Ca o comparație, forțele terestre americane au fost implicate într-un conflict convențional major în aproape fiecare deceniu din 1942 încoace (exceptând anii ‘80).

O a doua problemă a acestei arme este organizarea. În 2015 a fost inițiat un plan de reformare a structurii organizatorice a forțelor armate per ansamblu, care, teoretic, ar trebui să ducă și la îmbunătățiri la nivel operațional. De exemplu, cele patru departamente care, cândva, compuneau Comisia Generală Militară, un fel de Stat Major General, au fost fragmentate în 15 departamente. În felul acesta, se dorește evitarea situațiilor în care unii membri ai Armatei ar putea dobândi prea multă influență. Trei din cele 15 departamente pot da raportul direct Partidului Comunist. În aceste cazuri, principala motivație din spatele reformei nu a fost de natură organizatorică, ci de natură politică. Decizie care, bineînțeles, poate ridica întrebări și cu privire la criteriile luate în calcul atunci când au fost numiți în funcții generalii care conduc cele 15 departamente. Dacă ar fi să ne raportam la istoria statelor comuniste, nu ar fi nerezonabil să concluzionăm că loialitatea față de țară, mai exact față de Partid, ar fi unul dintre principalele criterii de selecție. Mai ales acum, într-o perioadă în care se fac epurări la nivel înalt. Dar chiar și menținerea controlului strict asupra forțelor armate nu este de neînțeles dat fiind faptul că istoria Chinei este presărată cu episoade în care diverși lideri militari au contestat, uneori cu succes, puterea centrală. Eficiența reală a acestor schimbări nu poate fi verificată decât în condițiile participării la un conflict armat convențional. Situație cu un nivel ridicat de improbabilitate.

În sfârșit, o altă problemă este cea de natură geografică. Indiferent cât de puternice vor fi forțele terestre chineze, ele nu vor putea asigura statutul de putere globală Chinei. Condiția prioritară este aceea ca forțele navale, cumva, să rupă cordonul de alianțe conceput de Statele Unite în jurul Chinei. Iar factorul politic chinez, cumva, să conceapă un sistem de alianțe global care să permită desfășurarea forțelor terestre oriunde, într-un timp cât mai scurt, obiectiv pe care, deocamdată, doar Statele Unite îl îndeplinesc. Până atunci, China își va putea utiliza aceste forțe doar pentru misiuni de menținere a păcii, precum cea din Mali sau pentru operațiuni speciale.

Leave a Reply

Your email address will not be published.