Chiar de dinainte de Brexit s-a pus în repetate rânduri, mai ales în presa străină, problema unei eventuale dezmembrări a Uniunii Europene, în eventualitatea în care Marea Britanie votează “DA” pentru ieșire și în cazul în care referendumul consultativ chiar va fi pus în aplicare. Este un scenariu apocaliptic care are, să zicem, un fundament în faptul că într-o parte a statelor membre UE există de câțiva ani grupuri euro-sceptice cu diferite grade de influență.

În esență, însă, modul acesta de a pune problema este unul eronat pentru că ignoră în totalitate istoria din ultimii 65 de ani de construcție europeană. Ea se bazează exclusiv pe niște temeri. Atât și nimic mai mult.

Ca să ne dăm seama dacă Uniunea Europeană este, într-adevăr, în pericol, trebuie să ne punem următoarele întrebări:

1. Care sunt posibilele direcții în care proiectul european se poate îndrepta?

Există doar două moduri în care acest experiment european se poate încheia – etapa actuală este una intermediară. Ambele au fost rezumate cu decenii în urmă de o serie de experți în relații internaționale supranumiți “neofuncționaliști” și “interguvernamentaliști.

Primul scenariu implică adâncirea procesului de integrare până în punctul în care însăși ideea de stat-națiune va dispărea. În acel moment nu am mai vorbi de state separate, ci de o singură entitate. În trecut, pentru a descrie această fază, a fost utilizată denumirea de Statele Unite ale Europei, deși denumirea vine cu setul ei de probleme. Acest scenariu a fost descris pentru prima oară de teoria neofuncționalistă, care este și fundamentul ideologic de la baza Uniunii Europene. Susținătorii ei considerau că noţiunea de „stat-națiune” şi-a îndeplinit scopul şi că trebuie înlocuită, pentru a nu deveni sursa unui nou casus belli, așa cum s-a întâmplat în Primul Război Mondial şi in cel de-al Doilea Război Mondial. Din punctul de vedere al susţinătorilor teoriei functionaliste, statul-naţional putea acumula un volum prea mare de putere, care însă nu-i garanta securitatea în faţă altor agresori, ci doar alimenta starea conflictuală, escaladând-o până în punctul în care conflictul devenea inevitabil. Dar nici slăbirea statului naţional nu era o soluție pentru că ajungea să fie o sursă a războiului şi nu doar o consecinţă a acestuia din urmă.

Așa că în locul statului-naţiune, funcționaliștii s-au concentrat asupra intereselor comune şi a nevoilor comune ale statelor, punând accentul pe un proces de integrare regionala. Așa au apărut conceptele de “autoritate supra-națională” și de “integrare”. Descrierea corespunzătoare a acestor concepte și a teoriei funcționaliste necesită foarte mult spațiu și pot constitui în sine subiectul unui articol din mai multe părți. Dar este suficient să spunem că cele două sunt interdependente. Ar mai trebui precizat și faptul că integrarea nu se produce de la sine. Sunt necesare o serie de organisme și de reguli care să gestioneze procesul de integrare și de transfer de autoritate de la organismele naționale la cele supra-naționale. Aceste roluri sunt îndeplinite de organismele UE și de legislația europeană. Dar mai presupune și un alt element pe care neofuncționaliștii nu l-au luat în calcul: o clasă politică europeană capabilă să aplice aceste concepte. Or acest lucru îi lipsește continentului european în momentul de față.

Interesant este că neofuncționaliștii au anticipat rezistența unei părți a populației la procesul de integrare. Soluția propusă de ei constă în forțarea procesului, chiar împotriva voinței populare. Probabil că nu este cea mai democratică măsură, dar după experiența votului din Marea Britanie constatăm că, foarte posibil, să fie cea corectă. Dar acest lucru ne trimite, din nou, la problema clasei politice europene – inclusiv a celei din România. Cum ar putea acest proces să fie promovat și înțeles corespunzător de populație, când chiar așa-zisa elită politică nu excelează prin competență.

Al doilea scenariu este cel al eșuării proiectului european, după modelul Societății Națiunilor. Acest scenariu se bazează pe teoria interguvernamentalistă care consideră că neofuncționalismul, şi în general orice curent supra-naţional, nu propune sisteme realizabile datorită impedimentelor de ordin cultural, diversităţii etnice şi lingvistice, diferenţelor sociale, precum şi a diferenţelor de interes naţional. Statul naţional este principalul centru de putere şi de loialitate al populaţiei, iar naționalitatea reprezintă instrumentul care împiedică disoluţia statului. Iar acest lucru nu se poate schimba. Chiar şi în cazul creării unei interdependenţe economice şi sociale statul rămâne entitatea care asigură funcţionarea serviciilor esenţiale. Prin urmare, procesul de integrare regională nu poate fi decât limitat si niciodată deplin, așa cum doresc neofuncționaliștii.

Deocamdată vedem că interguvernamentaliștii au dreptate, dar și în trecut au mai avut dreptate cu mai multe ocazii, pentru ca procesul de integrare să continue totuși.

2. De ce a fost fondată Uniunea Europeană?

Experiența celui de-al Doilea Război Mondial a fost definitorie pentru inițierea procesului de construcție europeană. Așa a luat naștere în 1951 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Iar rolul ei era preponderent cel de a creea o interdependență economică între Germania de Vest și Franța, mergându-se după ideea – corectă de altfel – că două state care depind economic una de cealaltă vor evita conflictele armate. Până la urmă, Franța și Germania purtaseră numai puțin de trei războaie directe pe parcursul a doar 80 de ani, din care două avuseseră consecințe catastrofale la nivel global.

De ce au fost selectate tocmai cărbunele și otelul? Pentru că cele două materii prime fuseseră esențiale în producția de armament în timpul războiului.

Ce-i drept CECO nu a fost prima organizație supra-statală europeană. Uniunea Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg) fusese fondată încă din 1944. Dar nu avea nici pe departe importanța CECO pentru că nu îngloba nici Franța și nici Germania. CECO era cu atât mai important cu cât le îngloba pe amândouă. Toată construcția care a urmat anului 1951 până la intrarea Croației în UE, a fost făcută în jurul alianței dintre Germania și Franța. Cele două state se află, deci, la baza stabilității continentului european.

Din acest motiv, doar ieșirea uneia dintre ele ar fi singurul lucru care ar pune cu adevărat sub semnul întrebării proiectul european. Orice alt stat este dispensabil, indiferent că se cheamă Danemarca, Finlanda, Spania sau chiar Marea Britanie. Sigur, ieșirea din Uniune a unui stat precum Marea Britanie este în măsură să creeze o serie de disfuncționalități de natură economico-politică, dar nu este în măsură să pună sub semnul întrebării existența Uniunii Europene.

3. Ce obstacole importante a întâmpinat Uniunea Europeană de-a lungul timpului?

Brexit-ul nu este, nici pe departe, primul obstacol de care se lovește Comunitatea Europeană și cu siguranță nu va fi nici ultimul. Nici măcar nu este cel mai important. O problemă mult mai mare este, de exemplu, criza actualei clase politice europene, care în nenumărate rânduri s-a arătat incapabilă să rezolve problemele sistemice ale UE. Ba dimpotrivă a creeat unele noi – cum ar fi problema migranților – și le-a adâncit pe cele vechi – criza politică a Uniunii Europene. Iar lucrurile se îndreaptă în direcția în care chiar problema clasei politice europene să devină una sistemică.

Nu este nici măcar prima oară când Marea Britanie își arată nemulțumirea față de Uniune. La începutul anilor 1980, de exemplu, evoluția Comunității Economice Europene s-a aflat în impas datorită nemulţumirii Marii Britanii faţă de contribuţia sa la bugetul comunitar. Este una dintre nemulțumirile care a fost cel mai frecvent utilizată de tabăra pro-Brexit în campania sa de dinainte de referendum. În cele din urmă, acel impas a fost depășit în cadrul Consiliului European de la Stuttgart, unde s-a hotarat crearea Pieţei Unice. Aceasta în sine urma să fie – și așa a și fost – doar o etapă premergătoare înfiinţării Uniunii Europene de aproape zece ani mai târziu.

4. Care este rolul Marii Britanii în UE din perspectiva britanică?

De sute de ani Marea Britanie a fost adepta aceleiași strategii geopolitice, anume a “echilibrului de putere”. Este o strategie pe care a utilizat-o aproape tot timpul de la Perioada Marilor Descoperiri Geografice incoace, în principal datorită faptului că nu a avut niciodată suficientă forță pentru a-și impune hegemonia la nivel global – așa cum au făcut-o Statele Unite de exemplu. Au fost și momente în care această strategie nu a dat roade, așa cum au fost cele două războaie mondiale. Dar în linii mari, ea a funcționat, cel puțin pentru Marea Britanie. Aplicând această strategie în zilele față de Uniunea Europeană, Marea Britanie s-a asigurat că mereu are un picior în zona Atlanticului de Nord și unul în Europa, fără să ofere exclusivitate vreuneaia dintre ele. A fost modul Marii Britanii de a influența evenimentele de pe ambele planuri.

Însăși aderarea la Uniunea Europeană a fost motivată de această strategie. Bineînțeles că nu au fost ignorate nici aspectele de natură economică, însă acestea au fost secundare. Tot din acest motiv, ea și-a dorit – și a avut – mai multă libertate față de Bruxelles, fiind adeseori cel mai vehement oponent al acordării unei puteri mai mari către Bruxelles. În termeni ideologici am putea spune că Marea Britanie a menținut mereu un echilibru între neofuncționalism și interguvernamentalism.

Modul de gândire al Foreign Office-ului a fost, până de curând, profund influențat de această strategie a echilibrului de putere. Ea fost însă, dintr-un foc, aruncată la coșul de gunoi de către premierul David Cameron care, din motive electorale, a preferat să supună la vot o problemă de siguranță națională atât de importantă, în condițiile în care mare parte din populația britanică, după cum răzbate din rezultatele referendumului, nu poseda informarea necesară pentru a vota în deplină cunoștință de cauză. Acum rămâne de văzut dacă Marea Britanie chiar va ieși din UE sau dacă nu va căuta modalități prin care să ignore rezultatul referendumului și în același timp să negocieze mai multe privilegii cu Bruxelles.

  brexit, marea britanie, uniunea europeana