Tratatul de la Lisabona

            „Noul Tratat de la Lisabona este, de fapt, vechiul Tratat Constituţional transformat, care şi-a pierdut pe drum aspectul constituţional.” Adoptat în 2007, intrat în vigoare în 2009, Tratatul de la Lisabona aduce modificări majore echilibrului instituţional delicat al Uniunii:

–          personalitatea juridică a Uniunii Europene, Uniune instituită prin Tratatul de la Maastricht (1992), dar care menţinea şi fosta Comunitate Europeană creând confuzie.

–          prin crearea funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate care este în acelaşi timp si vicepreşedinte al Comisiei, creşte rolul Uniunii Europene de a-şi apăra interesele şi valorile pe scena internaţională şi să se exprime intr-un singur glas.

–          diminuează deficitul democratic al Uniunii prin apariţia Cartei Drepturilor Fundamentale în UE, dar totodata şi prin implicarea totală a Parlamentului European în luarea deciziilor.

–          consiliul European devine o instituţie de sine stătătoare, al cărui rol specific de a impulsiona şi elabora rolul UE este consolidat.

–          instituirea unei preşedenţii fixe a Conslilului European care contribuie la asigurarea unei continuităţi şi eficenţe sporite a activităţii acestei instituţii. Astfel creşte eficineţa acţiunii Uniunii în ansamblul ei.

Adoptarea Tratatului de la Lisabona a fost necesară pentru că Uniunea Europeană s-a schimbat. Numărul de state membre a ajuns la 27. Numai în ultimul deceniu, numărul acesta aproape s-a dublat, determinând scăderea eficienţei şi transparenţei instituţiilor Uniunii, precum şi acutizarea deficitului democratic.

Uniunea Europeană avea nevoie să vorbească în lume cu un glas unic şi să răspundă provocărilor uriaşe ale secolului XXI, printre care criza economică, schimbările climatice, securitatea energetică şi dezvoltarea durabilă.

Principalele modificări aduse de Tratat instituţiilor sale centrale

            Parlamentul European în urma adoptării Tratatului de la Lisabona, este marele caştigător, având alături de Consiliu autoritate deplină la nivel bugetar şi în adoptarea legislaţiei europene. PE alege preşedintele Comisiei Europene are rol determinant în alegerea Comisiei Europene şi nu doar consultativ cum avea înainte de Lisabona.

            Preşedinţia semestrială a Consiliului Uniunii Europene este reformată prin organizarea acestora pe echipe de trei state care îşi coordonează acţiunile şi urmăresc realizarea aceluiaşi program comun. În fapt, prin stabilirea celor doua preşedinţii permanente: Consiliul de Afaceri Generale care v-a fi condus de către Înaltul Reprezentant şi Consiliul de Afaceri Economice şi Finaciare ce reuneşte doar membrii zonei euro care de asemeni îşi vor desemna un preşedinte permanent; cumulat cu instituirea funcţiei de preşedinte al Consiliului European, asistăm la o scădere substanţială a importanţei preşedinţiei semestriale.

Pentru prima dată de la apariţia sa (1974), Consiliul European devine instituţie a UE, care să dea impulsurile necesare dezvoltării şi să definească orientările şi priorităţile politice generale.

Crearea funcţiei de preşedinte permanent al Consiliului European, cu un mandat de doi ani si jumătate a dotat Uniunea cu o „faţă vizibilă” pe care cetăţenii să o poată identifica cu leadership-ul Consiliului European. Prin intrarea în joc a acestui nou actor politic echilibrul si noul dialog instituţional se modifică substanţial, ducând însă şi la o reducere a funcţiilor Comisiei Europene.

Pe plan extern însă, coerenţa reprezentării europene are de câştigat enorm şi nu doar prin actualul preşedinte al Consiliului European, Herman Van Rompuy, ci şi prin noua creata funcţie de ministru al Afacerilor Externe în persoana Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate.(denumirea „ministru” avea conotaţii statale prea puternice, dar Tratatul de la Lisabona a păstrat intacte funcţiile, responsabilităţile şi competenţele).

Doamna Catherin Ashton, actualul Înalt Reprezentant al UE are ca sarcină principală crearea Serviciului European de Acţiune Externă format din diplomaţi de carieră ai tărilor membre, seviciu care v-a asigura reprezentarea externă a UE şi instaurearea unei administraţii unice pentru PESC.

Funcţia Înaltului Reprezentant ne duce cu gandul la un federalism interguvernamental, aceasta datorită cumulului de funcţii: prezidează Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe având în acelaşi timp funcţia de vicepreşedinte al Comisiei Europene. Analiştii Tratatului de la Lisabona apreciau aportul pe care Înaltul Reprezentant îl v-a avea asupra ameliorării vizibilităţii acţiunii Uniunii în plan internaţional, dar se şi temeau în acelaşi timp de o posibilă interguvernamentalizare a Comisiei.

 La doi ani şi jumătate de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona asistăm la un mare pas înapoi făcut de Comisia Europeană, fără îndoială „marele perdant al reformei instituţionale”.

Numărul mare de state şi regula acordării unui comisar fiecărui membru al Uniunii, regulă modificată prin Tratatul de la Lisabona pentru o flexibilizare a acestei instituţii, au perpetuat discuţiile legate de influenţa statelor nepotrivită într-o Comisie gândită să apere interesul Uniunii Europene în ansamblul ei. Nimeni nu garantează însă în această perioadă că inclusiv intrarea în vigoare a acestei prevederi de menţinere a doar 2/3 ministere din totalul statelor membre va respecta data agreată, respectiv 2014. Dacă statele vor decide în unanimitate în Consiliul European, acest termen va putea fi prelungit.

Noul echilibru instituţional

Principiul echilibrului instituţional presupune că fiecare instituţie trebuie să acţioneze în conformitate cu puterile conferite ei prin tratate, astfel încât să nu afecteze de o manieră negativă atribuţiile celorlalte structuri ale UE.

Echilibrul instituţional reuneşte pe de o parte separarea puterilor şi competenţelor instituţiilor şi pe de altă parte colaborarea şi cooperarea între aceleaşi instituţii ale Uniunii.

Odată cu Tratatul de la Lisabona clasicul triunghi instituţional, Consiliul, Comisie, Parlament, trece printr-o amplă reformă.

 Dacă în 1951 Tratatul de la Paris care instituia Comunitatea  Europenă a Cărbunelui şi Oţelului aducea în prim plan Înalta Autoritate (actuala Comisie), iar începând cu anul 1957 şi Tratatele de la Roma debuta lunga perioadă de prevalenţă a Consiliului, pentru ca ultimele tratate să crească succesiv puterile Parlamentului European asistăm în prezent, odată cu Tratatul de la Lisabona, la creşterea exponenţială a acestor puteri. PE adoptă de la egal la egal legislaţia europeană împreună cu Consiliul. Domnul Jerzy Buzek, preşedintele PE sublinia că funcţia pe care o conduce „ profită de noile competenţe primite într-un mod serios, responsabil şi constructiv”. Mai mult, PE alege şi controlează politic Comisia Europeană, are rol decisiv în adoptarea bugetului Uniunii şi intră în conflict inclusiv cu Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate a Uniunii pe tema stabilirii organigramei noii instituţii.

Toate acestea se traduc şi într-un lobby din ce în ce mai puternic al grupurilor de interese pe lângă PE. Dar după scandalul europarlamentarilor ce au primit bani pentru amendamente, transparenţa instituţională şi necesitatea unei relaţii corecte între parlamentari si lobby-işti trebuie accentuată mai mult ca oricând. Având în vedere noua dinamică instituţională instaurată la Lisabona bazată pe o relaţie delicată între Parlament şi Consiliu, scandalul poate afecta atât balanţa inter-instituţională, cât şi relaţia lor cu Comisia Europeană referitor la calitatea legislaţiei europene. Această relaţie fragilă ameninţată de suspiciuni politice şi orgolii instituţionale, a fost afectată de scandalul „bani pentru amendamente”, aşa cum a fost el denumit în presă, şi a agravat cooperarea dintre reprezentanţii statelor memebre şi Parlament.

Consiliul Uniunii Europene a fost dezechilibrat însă în chiar funcţionarea lui internă. Astfel, există Consilii care au un preşedinte permanent (CAGRE şi ECOFIN) şi există Consilii care au preşedinţie prin rotaţie. Nu a existat la momentul Lisabona voinţă politică pentru instaurarea unor preşedinţii permanente la toate Consilii de Miniştri, astfel , preşedinţia prin rotaţie are acum o valoare mai mult simbolică şi conduce la tensiuni între reprezentanţii delegaţi de state şi reprezentanţii permenenţi ai Uniunii.

Delicateţea noului echilibru instituţional se reflectă cel mai bine în funcţia Înaltului Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate. De relaţiile pe care acesta le v-a stabili cu instituţiile din jurul său, depinde succesul acestei funcţii.

Actualul Înaltul Reprezentant, doamna Catherin Ashton, prezidează CAGRE, şi din această poziţie formulează şi pune în practică acţiunea externă în întregul ei, iar în celalaltă alteritate de vicepreşedinte al Comisiei face propuneri legislative şi reprezintă poziţiile Uniunii pe plan internaţional, supunându-se procedurilor de funcţionare a Comisiei.(F. A. Luzagara, pag 169, 2011).

Concluzii

 În descrierea echilibrului instituţional după Tratatul de la Lisabona Araceli Mangas susţine că „ nu există un nou model constituţional. Coordonatele de bază se menţin, chiar dacă evoluează, în acelaşi fel în care anterioarele reforme au adăugat sau modificat şi organizat echilibrele.”(La Constitucion European, pag. 98, 2005). În practica ultimilor doi ani însă, felul în care se raportează Consiliul şi Parlamentul European unul la altul s-a schimbat considerabil. Procesul decizional a fost îngreunat iar sarcina ajungerii la un consens a devenit o adevarată artă. În acest proces, a crescut considerabil rolul raportorilor din Parlament şi al întâlnirilor informale la care iau parte şi reprezentanţi ai Comisiei. Consiliul rămîne vioara întâi în procesul legislativ şi decizional al Uniunii, în timp ce Parlamentul devine purtatorul mesajului politic.

Este Tratatul de la Lisabona un proces neterminat? Concluziile nu pot fi decât preliminare şi numai timpul va dovedi dacă actuala percepţie a unei ambiguităţi legale şi instituţionale la nivelul Uniunii este doar o etapă ce va fi depăşită sau premisa unui nou tratat.

  tratatul de la lisabona, uniunea europeana