După cum toată lumea știe deja, Donald Trump a câștigat alegerile, aparent luând mai pe toate lumea prin surprindere. Anunțul victoriei a fost urmat de două lucruri: multe glume și un număr și mai mare de scenarii care mai de care mai apocaliptice, vehiculate de diverse canale de presă sau de unii așa-ziși analiști de politică externă. Unele dintre acestea preziceau chiar “schimbarea cu 180 de grade a politicii externe a Statelor Unite”. Altele chiar și detaliau cum acest lucru se va întâmpla, mai exact prin retragerea Statelor Unite dintr-o serie de tratate pe care le-a semnat recent, cum ar fi Acordurile de la Paris sau renegocierea completă a Planului Comun și Cuprinzător de Acțiune (JCPOA) semnat cu Iranul în 2015.

Ce au omis însă, atât analiștii, cât și canalele de presă – voit sau din ignoranță – a fost să facă referire la un document foarte relevant în această situație: Constituția Statelor Unite. Cum au omis să țină cont și de istoria Statelor Unite – voit sau din ignoranță – și au omis să țină cont și de unele realități ale relațiilor internaționale – tot voit sau din ignoranță. Din fiecare parte ar fi aflat răspunsuri la unele dintre dileme tot mai presante care au tot apărut datorită retoricii în general populiste a lui Donald Trump.

Astfel, sunt întemeiate toate acele scenarii apocaliptice vehiculate în presă?

Este Donald Trump în măsură să schimbe ceva substanțial pe plan extern și/sau intern?

Poate fi Donald Trump acel “dictator pro-rus care amenință însăși ideea de democrație”?

Poate Donald Trump să construiască un zid între Mexic și Statele Unite și să mai și forțeze Mexicul să plătească pentru el?

Ce o foarte mare parte a presei a uitat să menționeze – deliberat sau din ignoranță – este faptul că Statele Unite nu este nici Irakul lui Saddam Hussein și nici Libia lui Muammar Gaddafi. În Statele Unite un singur om nu are cum să acapareze atât de multă putere încât să decidă de unul singur absolut tot, indiferent că vorbim de politică externă sau de cea interna. Și nu există nici acel așa-zis “cel mai puternic om de pe planetă”.

De ce?

Trebuie să fie foarte clar că orice om politic, fie el și Președintele Statelor Unite ale Americii, este supus unui set de constrângeri de natură externă și internă. Aceste constrângeri vin simultan din mai multe direcții, limitându-i opțiunile și, pe cale de consecință, și puterea decizională. Iar în cazul președintilor americani avem următoarele tipuri de constrângeri:

Constrângerile de natură internă – limitările impuse de Constituția Statelor Unite

Prevederile de natură Constituțională cu privire la atribuțiile prezidențiale au fost concepute încă de la înființarea statului american de către Părinții Fondatori. Aceștia tocmai trecuseră peste o experiență dezastruoasă, în urma căreia guvernul unui rege englez slab – în speță George al III-lea – încercase pe cale forțată să limiteze drepturile Coloniilor americane. Consecința acestei decizii a fost izbucnirea Războiului de Independență american, pe care George al III-lea l-a pierdut în cele din urmă. Pentru Părinții Fondatori însă, întreaga experiență i-a motivat să impună anumite bariere de natură legală – mai exact Constituționale – care să împiedice un individ – orice individ, inclusiv Președintele – să acapereze prea multa putere în stat. Totul în ideea ca, ceea ce s-a întâmplat în timpul lui George al III-lea, să nu se mai repete niciodată.

În fapt, Părinții Fondatori au fost atât de speriați de însăși ideea de “autoritate”, încât întreaga împărțire a atribuțiilor a fost făcută în așa fel încât să fie limitată inclusiv puterea Guvernului Federal, acordând guvernelor locale un grad destul de mare de autonomie. Prevederile cu privire la acest lucru au fost incluse în bine-cunoscuta Bill of Rights. Iar “frica de autoritate centrală” s-a transmis generațiilor ulterioare și încă persistă.

Conform Constituției, pentru aproape toate deciziile interne, Președintele are nevoie de colaborarea Congresului și, în unele situații, și dea cea a Rezervei Federale. Niciuna dintre aceste instituții nu se află sub autoritatea Președintelui. Prin prisma funcției sale de șef al Guvernului, Președintele are putere executivă, însă nu la fel de mare ca prim-miniștrii altor state. De fapt, în privința politicii interne, aproape toată puterea executivă a Președintelui este condiționată de aprobarea Congresului. În timp ce alte puteri executive au fost transferate în totalitate Congresului, precum cea a reglementarii comerțului cu alte țări sau între statele americane.

Datorită acestor limitări legale, este discutabil și dacă Donald Trump va putea micșora taxele – așa cum a promis – ținând cont că autoritatea necesară îndeplinirii acestui obiectiv aparține Congresului și guvernelor locale, nu Președintelui. Tot datorită acestor limitări este foarte discutabil până și dacă va fi într-adevar posibilă construirea acelui atât de controversat zid între Mexic și Statele Unite. Asta pentru că puterea decizională înfăptuirii acestui lucru aparține în guvernelor locale sau, cel mult Congresului. Iar dacă prin absurd, autoritățile americane chiar ar construi acel zid, ar fi amuzant de văzut cum ar fi forțat Mexicul – un stat suveran cu care Statele Unite are relații foarte strânse economice – să acopere costurile unui proiect dintr-un alt stat. Nu în ultimul rând, ar fi interesant de văzut cum ar încerca Donald Trump să reconstruiască infrastructura – putere care nu îi va aparține -, să opreasca banii pentru explorarea spațială – putere care nu ii va apartine -, sau să aducă înapoi în State locuri de muncă mutate în China – putere care de asemenea nu îi va apartine. Simplul fapt că a putut promite aceste lucruri într-o campanie prezidențială denotă faptul că înșiși alegătorii săi nu-și cunosc suficient – sau deloc – propria Constituție.

În alte cuvinte, Președintele Statelor Unite are un rol secundar atunci când vine vorba de politica internă. Și de aceste limitări s-au lovit toți președinții. De exemplu, una dintre puținele decizii interne – ce-i drept majoră – pentru care Barrack Obama este cunoscut în cei opt ani de mandat, este Obamacare. Iar impunerea Obamacare a durat ani de zile de “campanie” și de lobby, nefiind nici pe departe foarte populară – decât în rândul asistaților social. Și pentru adoptarea Obamacare, Partidul Democrat a pierdut majoritatea în Congres. Că va putea Donald Trump să elimine Obamacare, așa cum a și promis, rămâne de văzut pentru că, din nou, nu depinde doar de el. El poate să recomande acest lucru și să vină cu un proiect alternativ, dar puterea de decizie aparține Congresului. Iar acesta, deși este dominat de republicani, s-ar putea sau nu să-l susțină, în funcție de ce alternativă va oferi.

Constrângerile de natură externă – dinamica relațiilor internaționale

Conform Constituției, Președintele are ceva mai multe puteri atunci când vine vorba de politica externă. De exemplu, el poate trasa liniile de politică externă ale statului și poate iniția negocieri cu alte state. Nu poate face însă declarații de razboi – putere rezervată Congresului -, dar are suficientă putere încât să “inițieze” conflicte cu alte state. Astfel că, fără foarte multe limitări legale, cea mai mare parte a constrângerilor nu depind de Statele Unite, ci de modul în care evoluează lucrurile pe plan internațional. Iar aici modul în care sunt judecate și analizate deciziile unui Președinte american ține foarte mult de experiențele fiecărui individ în parte.

Mediul global este unul relativ imprevizibil și incontrolabil. Sigur, anumite lucruri pot fi și prezise și controlate, însă cea mai mare parte a lor, nu. De exemplu, atunci când Barrack Obama și-a inceput primul mandat, a fost confruntat simultan cu două războaie, cel din Irak și cel din Afghanistan, dar și cu o criză financiară. Dacă primele erau previzibile prin virtutea faptului că se desfășurau deja de câțiva ani, cea de a doua nu a fost. Amândouă au fost însă definitorii pentru mandatul lui Barrack Obama. Și în funcție de locul în care trăiești pe glob, poți caracteriza gestionarea lor ca deficitară sau bună. Din perspectiva României, de exemplu, cuvântul “deficitar” ar caracteriza mai bine politica externă democrată cu privire la Federația Rusă. Asta chiar daca în România a fost construită baza NATO de la Deveselu, care oricum, este tot un proiect republican apărut în timpul mandatului lui George W. Bush.

Alte exemple de situații imprevizibile pot constitui criza din Ucraina, anexarea Pen. Crimeea și invadarea estului Ucrainei, lucruri puțin probabil să fi fost prezise în primul mandat a lui Barrack Obama.

În toate aceste cazuri capacitatea de răspuns a Statelor Unite a fost limitată, pe de o parte de răspunsul partenerilor săi, pe de altă parte de răspunsul adversarilor săi. De exemplu, în cazul crizei din Ucraina, Federația Rusă a răspuns prin a invada efectiv Ucraina, în timp ce Uniunea Europeană a impus un set de sancțiuni mai dur decât cel american, păstrându-și totuși o atitudine conciliatoare vis-a-vis de Federația Rusă. Ar fi insuficient să afirmăm ca aliații americani și-au aliniat interesele în funcție de ce a dictat Washingtonul. Cum ar fi și simplist să afirmam că adversarul regional al Statelor Unite – în speța Federația Rusă – nu a avut niciun cuvânt de spus. A face astfel de afirmații ar rata în totalitate complexitatea relațiilor internaționale.

Astfel că vedem cum mandatul lui Barrack Obama a fost simultan influențat de deciziile luate în timpul predecesorului său, George W. Bush, a fost influențat de imprevizibil, dar și de propriile decizii, bune sau proaste.

Și Donald Trump se va lovi de aceleași lucruri, toate în măsură să-i limiteze/redirecționeze opțiunile. Rămâne de văzut în ce măsură va putea evita conflictul cu Federația Rusă în condițiile în care aceasta continuă să survoleze spațiul aerian al Țărilor Baltice sau să trimită trupe și provizii în Ucraina.

Nu în ultimul rând, Donald Trump va trebui să confere o oarecare continuitate planurilor de politică externă deja trasate de Barrack Obama. Și probabil că în primii 2-3 ani – posibil chiar întreg mandatul – va face exact acest lucru. Asta pentru că, atunci când ești Președintele unei puteri globale, schimbările de politică externă nu pot fi nici subite, nici contrare celor luate de predecesor. O astfel de atitudine ar face și mai imprevizibil – și deci mai predispus conflictelor – un mediu internațional deja destul de imprevizibil. Cumulând toate aceste constrângeri, putem concluziona că spațiul lui Donald Trump de manevră va fi destul de mic și că, foarte probabil, va avea nevoie de un al doilea mandat pentru a-și lasa amprenta cu adevărat asupra politicii externe americane.

Ce ar putea însemna pentru Europa de Est alegerea lui Donald Trump în funcția de Președinte al Statelor Unite ale Americii

În mod tradițional republicanii au fost mai activi, coerenți și mai hotărâți pe plan extern decât democrații. Este suficient să punem în balanță deciziile luate în timpul mandatului republicanului George W. Bush cu privire la invazia Irakului și a Afghanistanului și cele luate în timpul mandatului democratului Barrack Obama cu privire la retragerea din cele două state. În mod clar, această “tradiție” nu este infailibilă, dar este evidentă diferența de viziune dintre cele două partide. Iar Donald Trump, la fel ca toți ceilalți Președinti de dinaintea lui, va trebui să țină cont de punctele de vedere venite din partea propriului partid și a propriilor lui consilieri – ale establishmentului. Iar deciziile strategice ale SUA sunt întotdeauna bipartizane.

Nu are de ales pentru că, fără dubii, Donald Trump face parte din establishment – cam același establishment din care face parte și Hillary Clinton. Chiar dacă el a declarat public că nu este așa. Altfel nu ar fi putut ajunge în situația în care să câștige alegerile, indiferent cât de mulți bani ar fi avut. Cea mai vizibilă dovadă a faptului că face parte din establishment este faptul că a fost susținut de numeroși congresmeni, guvernatori, membri ai Forțelor Armate ale Statelor Unite și de consilieri cu ani de experiență în diferite structuri guvernamentale – ex. serviciul de informații militar. Diferența dintre el și Hillary Clinton este că, până acum, nu a făcut parte din structurile guvernamentale – așa cum a fost în cazul lui Bill Clinton, Barrack Obama sau George W. Bush.

Or, dacă ar fi să facem previziuni cu privire la situația Europei de Est în fața influenței rusești, atunci s-ar putea să avem mai degrabă de câștigat în mandatul unui republican, fie el și Donald Trump.

Pentru Europa de Est, granița de est a NATO, contează mai puțin ce decizii se iau pe plan intern în Statele Unite – cum ar fi, de exemplu, o eventuală decizie cu privire la soarta Obamacare. Dar deciziile de politica externă cu siguranță contează. Evident, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că, până la urmă, ce se întâmplă pe plan intern în Statele Unite, ar putea să aibă repercusiuni și pe plan extern. Dar acest lucru nu este garantat. Pe fond, Europa de Est nu a suferit consecințele adoptării Obamacare, cât le-a suferit pe cele ale detașării Statelor Unite de probleme europene în intervalul 2009-2014.

Un exemplu concret îl constă inițiativa denumită generic “Russian reset”, venită din partea democraților în februarie 2009, chiar din sânul Departamentului de Stat, condus de Hillary Clinton, și care a fost în măsură să ne afecteze. În urma acestei așa-zise “resetări a relațiilor”, Statele Unite și Federația Rusă au căzut de acord să înghețe practic escaladarea tensiunilor dintre ele. Ce-i drept, și-atunci era destul de clar că nu era altceva decât o situație temporară – ceea ce a și fost dealtfel, însă a fost una care a permis Rusiei – și cu complicitatea UE, mai ales a Germaniei – să creeze probleme în Europa – mai ales în Europa de Est. Când fac referire la probleme, mă pot lega de diferitele episoade de instabilitate internă din Țările Baltice, din Rep. Moldova, de acapararea anumitor segmente de infrastructură energetică europeană, sau de construirea gazoductului Nord Stream I între Germania și Rusia, care a vulnerabilizat Polonia și Ucraina.

“Russian reset” a fost o perioadă de respiro atât de benefică Federației Ruse, încât în 2014, ministrul de externe Rus, Serghei Lavrov, a făcut apel la Statele Unite pentru o nouă “resetare”.

În concluzie, doar pentru că îl cheama Donald Trump pe viitorul Președinte al Statelor Unite, asta nu înseamnă că nu va fi supus aceluiași set de constrângeri la care au fost supuși și predecesorii săi. Și el va trebui să-și exercite autoritatea tot în conformitate cu atribuțiile conferite de Constituție și în functie de cum reacționează diferitele forțe externe.

  alegeri, Donald Trump, Statele Unite